Header image

Euharistia – taina prezenţei lui Hristos în lume

15:39, duminică, 9 octombrie, 2016 | Cuvinte-cheie: , ,

Primii creştini, după cum relatează Tradiţia şi istoria bisericească, au trăit cu deosebită intensitate Taina Euharistică întemeiată de Însuşi Domnul Iisus Hristos. Dorinţa lor cea mai arzătoare era de a participa la synaxa euharistică. Dumnezeiasca Euharistie este prototipul Împărăţiei lui Dumnezeu, pregustarea, încă de acum a Paradisului, deoarece Euharistia, ca eveniment sau realitate istorică şi taină supranaturală, uneşte şi cuprinde întregul corp ecclesial.

Citim în Faptele Apostolilor  – „şi stăruiau în didaskalia apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni“ (Fapte 2, 42). Arătarea Domnului se realiza la împărţirea Trupului, a Pâinii celei sfinţite a Bisericii. Domnul a ales pâinea, adică alimentul de bază al omului, spre anamneză Lui, pentru a putea credincioşii botezaţi să-şi aducă aminte zilnic de El. Această Pâine este mâncarea ce aduce nemurirea, aşezându-i la aceeaşi masă pe oameni cu Domnul, hrana veşnică ce îndumnezeieşte. De-a dreptul minunat ne vorbeşte cel ce este numit Părintele Euharistiei, Sfântul Ignatie Teoforul (sec. II d.Hr.) – „o pâine frângem, care este medicamentul nemuririi, antidot pentru a nu muri, ci a trăi“. Nu este o hiperbolă a spune că primii creştini trăiau în Hristos prin Dumnezeiasca Euharistie.

ps-ioan

În catacomba Sfintei Priscilla de la Roma, se poate vedea scena „frângerii pâinii“, într-o tihografie din secolul al II-lea: preotul împarte în bucăţi pâinea, în faţa lui este potirul şi în jurul lui alte şase chipuri stau la masă. În alt loc se văd Sfintele Daruri aşezate pe un trepied, binecuvântate de un bărbat. Aceşti protocreştini au multe a ne învăţa până astăzi, pe toţi.

Numai în Sfânta Liturghie aducem slujba adevărată, vie, înţelegătoare şi duhovnicească, descoperind sensul vieţii noastre. Dumnezeiasca Euharistie este prototipul Împărăţiei lui Dumnezeu, pregustarea încă de acum a Paradisului, deoarece Euharistia, ca eveniment sau realitate istorică şi taină supranaturală, uneşte şi cuprinde întregul corp ecclesial. În acest fel înţelegem rugăciunea celor vii pentru cei adormiţi, fraţi ai noştri, adică unitatea Bisericii, fie luptătoare, fie biruitoare. „Acum şi aici“ simţim înăuntrul nostru prin Dumnezeiasca Euharistie întreaga taină a Sfintei Treimi, motiv pentru care la finalul Sfintei Liturghii rostim: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţă cea adevărată, nedespărţitei Treimi închinându-ne, căci Aceasta ne-a mântuit pe noi!“

Toate câte se întâmplă, se săvârşesc şi se rostesc în Dumnezeiasca Liturghie nu reprezintă o simplă ceremonie sau expresiile unei manifestări pioase, ci sunt o realitate, o experienţă şi o participare prin comuniune la Liturghia Jertfei lui Hristos. În această sinergie tainică devenim teofori şi hristofori, viaţa noastră devine Dumnezeiasca Liturghie, ierurgie mistică şi Euharistie.

Sfântul Nicodim Aghioritul ne învaţă că „Dumnezeiasca Împărtăşanie de la sine atrage pe fiecare să o savureze continuu, deoarece este la modul simplu ingredient sau hrană pentru viaţa sufletului“. Este, prin urmare, lucrul fără de care nu putem exista, precum respiraţia sau hrana pentru existenţa fizică a omului. Incomparabil deci, mai necesar este, pentru viaţa sufletului şi pentru susţinerea naturii lui, adică a sufletului, continua comuniune euharistică. Este laptele tainic al sfinţirii psihotrofe. Euharistia este participare harismatică la viaţa lui Hristos, când alimentarea este neîntreruptă, după cum întreruperea hranei de viaţă-dătătoare a Sfintelor Taine îndreaptă fiinţa spre slăbirea duhovnicească şi moartea sufletului. Îmbogăţirea sufletului prin revărsarea întru acesta a harismelor dumnezeieşti reintegrează metabolic-spiritual întreaga fiinţă a omului, atunci când neîmpiedicat şi în cunoştinţă participă continuu la euharistia deificatoare. Atunci harul dumnezeiesc devine sinergic omului, stăpânul Hristos – mântuire, îngerii -ajutoare, demonii – neputincioşi şi îndepărtaţi.

După Sfântul Nicodim Aghioritul, Dumnezeiasca împărtăşire hrăneşte viaţa tainică a sufletului, luminează mintea, străluceşte în gândire, curăteşte puterile sufletului de mişcările înverşunate, eliberează omul de închistarea patimilor şi-l îndreptează spre nepătimire.  Calea sfinţirii nu este, prin urmare, numai contemplarea niptică, ci mult mai mult, participarea şi metamorfoza prin comuniunea euharistică în Hristos.

Devotamentul euharistic în acest spaţiu al conlucrării harice implică cel puţin două planuri cu caracter volitiv. Întâi de toate, şi fără a cădea într-o extremă tipic necreştină, ce exacerbează contribuţia personală într-un gândit exerciţiu soteriologic, reprezintă asumarea liberă a harului însuşi, a angajării responsabile şi conlucrătoare cu substanţă ce izvoreşte, susţine şi conservă viaţa însăşi, adică energia necreată. Prin urmare, lucrarea cu caracter ascetic, de curăţire, iluminare şi pentru cei care se despătimesc, de desăvârşire, reprezintă un prim plan al asumării conştiente şi sinergice în raport cu Taina Întrupării lui Hristos. Nu întâmplător, sentinţe de genul „doctore, vindecă-te pe tine însuţi“ constituie puncte de plecare într-un parcurs ascetic ce nu trebuie să elimine din ecuaţia soteriologică constanta „har“, sau „Dumnezeiasca Euharistie“, ca unul din elementele substanţiale şi susţinătoare în realizarea actului mântuirii omului.

Fără a dezvolta ceea ce în limbaj teologic se numeşte Teologia mistică şi ascetică, devotamentul euharistic personal are în vedere îmbunătăţirea calităţii umane prin despătimire, radiografiind mai întâi bolile ce cuprind şi sufocă sufletul, îndreptând mai apoi întreaga noastră atenţie asupra terapiei ce vindecă şi primeneşte sufletul mai înainte pătimitor. Într-o asemenea lumină se înţeleg toate acele îndrumări şi recomandări cu caracter ascetic, fie că este vorba de post, de rugăciune, de înfrânare sau meditaţie, pe care Tradiţia creştină le-a moştenit şi transmis până astăzi, fie de participarea la lucrările harice care-L actualizează pe Hristos în istorie, şi integrează omul la metabolismul divin de existenţă: „… Tu, Dumnezeul nostru, Care ai primit Darurile acestea, curăţeşte-ne pe noi de toată necurăţia trupului şi a sufletului şi ne învaţă să săvârşim sfinţenie întru frica Ta, că întru curată mărturisire a cugetului nostru, primind părticica Sfintelor Tale Taine, să ne unim cu Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău. Şi primindu-Le cu vrednicie, să avem pe Hristos sălăşluind în inimile noastre şi să fim locaş al Sfântului Tău Duh…“

Este, într-un fel, partea şi dimensiunea cea mai importantă şi în acelaşi timp dominantă în ceea ce înseamnă asumare şi devotament euharistic, deoarece susţine şi determină întregul exerciţiu de manifestare creştin, nu numai personal, ci şi obştesc, înţelegând prin acesta planul comunitar, ecclesiologic, „intra murros“ şi „extra murros“ al devotamentului euharistic în afara celebrării euharistice. Teologia creştină defineşte această stare – „Liturghia de după Liturghie“ – nu doar egalizând, ci mai degrabă permanentizând realitatea prezenţei lui Hristos în viaţa noastră, Viaţă pe care, la rândul nostru, o descoperim şi o împărtăşim semenilor noştri. Cu alte cuvinte, prin participare la Taina Întrupării lui Hristos şi împărtăşindu-ne euharistic din substanţa prezenţei lui Hristos, devenim la rândul nostru „hristoşi“, sau ceea ce, într-o formă evoluată lingvistic,  reprezintă cuvântul „creştini“. Iată cum, la modul cel mai accesibil şi totodată firesc naturii umane, adică prin mâncare şi băutură, împlinim o sentinţă divină şi în acelaşi timp o profeţie: „Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt!“

Devotamentul euharistic în afara celebrării euharistice defineşte viaţa creştină în întregul ei, atitudinea filantropică, iubitoare şi iertătoare, angajată într-un demers ce caută să descopere mai întâi şi să încreştineze deopotrivă, adică să mântuiască întreaga lume. Într-o asemenea dimensiune trebuie înţeleasă orice atitudine evanghelizatoare, conformă însă Duhului lui Hristos, care aduce pace, dreptate şi bucurie. Iar virtuţile, adică dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea şi curăţia (Galateni 5) sunt teofaniile unei vieţi închinate şi împreună-lucrătoare cu Hristos.

Articol preluat de pe : http://ziarullumina.ro/

14643079_599163456930369_1657243173_n

Contact Form Powered By : XYZScripts.com