Există și astăzi sfinți și părinți ai Bisericii

În vremurile mai vechi, în cercurile profesorilor de Patrologie sau chiar și în rândul teologilor ortodocși, era instalată convingerea că Biserica a dat Sfinți Părinți numai până în secolul al VIII-lea. Cu alte cuvinte, fixau acest secol ca hotar al Patrologiei, refuzând să creadă că după Sfântul Ioan Damaschin mai putem vorbi de Sfinți Părinți.

Această concepție a profesorilor ortodocși era puternic influențată de teologia protestantă. Așa cum bine știm, protestanții nu cred în existența sfinților, pe care de altfel îi numesc, în mod disprețuitor, «pensionari», și contestă sau, mai bine zis, subestimează persoana și rolul Sfinților Părinți în cadrul Bisericii. Consecința acestei poziții extreme a fost ignorarea literaturii ortodoxe bisericești de după secolul VIII, precum și marginalizarea sau chiar subestimarea sfântului Grigorie Palama, acest mare gigant al Isihasmului. Nu are rost să menționăm aici nume concrete de teologi, întrucât nu constituie subiectul acestui eseu.

Din fericire, această concepție greșită a teologilor ortodocși referitoare la existența Sfinților Părinți a fost revizuită. Dovadă stă faptul că, în zilele noastre, predomină adevărul ortodox, conform căruia Biserica încă mai produce sfinți și chiar Sfinți Părinți. Ar fi fost vai de noi dacă nu se întâmpla acest lucru, adică dacă Biserica înceta să mai reprezinte o fabrică de sfinți și Sfinți Părinți. În cazul acesta, trebuia ca noi, mădularele ei, să ne întrebăm dacă, într-adevăr, aparținem Bisericii celei una, sfântă, sobornicească și apostolească.

Biserica este Trupul lui Hristos, iar noi suntem mădularele acestui Trup. Hristos este Capul Bisericii și Mântuitorul trupului Său (Efes. 5, 23), adică al Bisericii. Deci, dacă Biserica nu naște sfinți și Sfinți Părinți și în zilele noastre, atunci înseamnă că a devenit «stearpă» și, prin urmare, se combate pe sine însăși. Însă acest lucru nu e valabil, de vreme ce Biserica dintotdeauna a născut și continuă să nască numeroși sfinți și Sfinți Părinți. Un exemplu sugestiv îl constituie mulțimea de neomartiri și sfinți din ultimii ani. Sfântul Nicodim Aghioritul, colivazii, sfântul Nectarie, sfântul Siluan Athonitul, ș.a. ce sunt oare? Cu siguranță că sunt sfinți, revendicând și titlul de Părinți ai Bisericii. Pentru că, dincolo de sfințenia vieții lor și de autenticitatea gândirii lor ortodoxe, ne-au lăsat și o bogată literatură teologică, în care putem desluși însăși vocea Bisericii adresându-se poporului lui Dumnezeu.

Dacă e să ne referim la o epocă mai recentă, putem spune că oameni precum Gheron Iosif Isihastul, părintele Sofronie de la Essex, părintele Filótheos Zervákos, părintele Gavriil Dionisiatul, părintele Iacov Tsalíkis, părintele Paisie, părintele Porfirie, ș.a. au fost deja încluși în sinaxarul de sfinți din conștiința credincioșilor, iar acest lucru este esențial. Nu mai rămâne decât să fie proclamați în mod oficial ca sfinți și, de ce nu, ca Părinți ai Bisericii.

Discutând despre aceste lucruri, nici nu vorbim în gol și nici nu inovăm. Pur și simplu interpretăm practica și realitatea bisericească. Conștiința comună a mădularelor credincioase ale Bisericii (clerici și mireni) reprezintă criteriul Ortodoxiei și al dreptei judecăți în legătură cu sfinții și Părinții Bisericii.

Sfinții și Părinții Bisericii, ca unii «care au primit Duh Sfânt», conform mărturiei sfântului Epifanie, niciodată nu acționează în mod arbitrar sau autonom, ci delimitează și exprimă – fără arficii tehnice, ci pe înțelesul oamenilor din vremea lor și în funcție de provocările lansate de societate – tradiția ortodoxă, «care a fost păstrată dintotdeauna neîntinată în sânul Bisericii». Astfel, Biserica merge alături de poporul lui Dumnezeu și îl călăuzește prin lume, ducându-l către destinația sa eshatologică și având drept gură și grai pe sfinți și pe Părinți, mai ales atunci când are de rezolvat o anumită «chestiune», conform mărturiei sfântului Fotie. Biserica a trebuit să se confrunte mereu cu diverse asemenea «provocări» și «chestiuni», de vreme ce diavolul o pizmuiește și vrea cu orice preț să o piardă (Apoc. 12, 15).

Revenind la realitatea zilelor noastre – fără intenția de a exagera și fiind conștienți de adevărul pe care ne încumetăm să-l mărturisim, adevăr pe care de altfel trecerea timpului și conștiința poporului îl va confirma la un moment dat – ne exprimăm cu smerenie convingerea că, în rândul figurilor marcante ale vremurilor noastre, care s-au dovedit a fi, «în faptă și în cuvânt», «adevărați luminători ai lumii», ca să folosim expresia Sinodului Ecumenic Quinisext, pe drept cuvânt poate fi inclus și Gheronda Theófilos Zisópoulos, cel care de curând a părăsit această lume, mutându-se în Ierusalimul cel de sus. Pentru cei care l-au cunoscut «de aproape sau din depărtări», părintele Theófilos, acest smerit slujitor al lui Dumnezeu, a fost om deosebit, «după inima Mea», păstorind poporul lui Dumnezeu «cu știință și cu pricepere» (Ier. 3, 15). Activitatea sa bisericească și patriotică a marcat și continuă să marcheze, ca o «mireasmă» (Isaia 3, 24), întregul traseu prin Istorie al Bisericii și Neamului grec. Sunt convins că dumnezeiască sărbătoare s-a făcut printre locuitorii Împărăției cerurilor, care l-au primit acolo ca pe unul de-al lor. Cu siguranță, dintre aceștia, l-a îmbrățișat, în mod deosebit și cu multă bucurie, sfântul Ioan Hrisostom, cel care a proorocit: «Fie ca gura mea să se facă trâmbiță prea strălucită, care să răsune cu putere multă, mărturisind neîncetat numele lui Dumnezeu…» (PG 49, 251). […]

Așadar Biserica noastră încă mai naște și astăzi sfinți și Părinți bisericești și va continua să nască până la sfârșitul veacului.

Níkos Nikolaídis

sursa: pemptousia.ro