Experimentul

Iată ce i s-a întâmplat unui biolog, acum ieromonahul Iacov, gruzinul. El s-a născut la Tbilisi, dar a învăţat la Moscova, la Universitate. Acolo şi-a susţinut şi teza de doctorat. În copilărie, desigur, ca orice gruzin, a fost botezat; sărbătorea Paştele cu bucurie, dar la biserică nu mergea, iar faţă de Dumnezeu avea o atitudine respectuoasă, însă distantă. Era biolog, iar în profesia lui predominau cultul ştiinţei, al raţiunii, al experimentului.

Odată, când a venit vorba despre Dumnezeu, i-a spus prietenului său biolog.

– Noi suntem din aceeaşi frământătură, din acelaşi aluat. Şi în ce credem? În experiment. Dacă cineva acum ar face un experiment care să dovedească existenţa Creatorului şi a Proniatorului, eu nu numai că voi crede, chiar voi intra în monahism.

Prietenul lui a început să-l intimideze, spunându-i că toate dovezile despre existenţa lui Dumnezeu sunt proporţionale cu mintea limitată a omului; de aceea, de ce să-L umilim pe Dumnezeu cu dovezi?

Iar gruzinul nostru i-a zis:

– Oricum, eu cred în legile fireşti ale naturii şi până când nu voi vedea o minune suprafirească, nu voi crede. Punct.

Au trecut doi ani, nu mai mult. Eroul nostru a zburat la o conferinţă în Tiblisi. Era iarnă, se întuneca devreme şi, deodată, în avion s-a întrerupt curentul. Totul era în beznă, se auzea doar huruitul motoarelor. Alături de el stătea un om guraliv, care-l sufoca cu anecdotele lui.

Una dintre anecdote suna astfel: „O corabie naviga pe mare, plină cu tot felul de oameni – membri ai guvernului, bogaţi, artişti, fotbalişti, ingineri etc. Şi, deodată, a început o furtună, iar corabia s-a scufundat. Şi astfel, murind, toţi s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu şi au început să-i vorbească prieteneşte, la unison: «Cum se face că am fost atât de mulţi şi ne-am înecat toţi, fără deosebire?». Iar El le-a răspuns: «Cum adică fără deosebire? Ştiţi de cât timp am vrut să vă adun pe toţi pe această corabie?»”.

Şi, deodată, s-a auzit ceva, un scârţâit ciudat, iar avionul parcă a început să se rupă în bucăţi, toţi ţipau şi asta este tot ce a reţinut biologul nostru puţin credincios: înlăuntrul lui parcă totul s-a rupt…

S-a trezit într-un scaun de avion, pe un morman imens de zăpadă. În jur erau doar munţi. Caucazul. Prima întrebare a fost: Unde este avionul? Un vis urât. Tot corpul îl durea. A încercat să se ridice, dar nu a putut. Apoi cu greu a înţeles că-l ţinea cureaua de siguranţă. A desfăcut-o şi a vrut să se ridice, când, deodată, a văzut că el de fapt stătea pe acel scaun pe o margine de stâncă, pe o platformă de numai trei pe trei metri şi nu avea practic unde să meargă.

În buzunarul interior de la sacou a găsit raportul pe care-l revăzuse în avion, până când se stinsese lumina. A scos o brichetă şi a dat foc foilor, în speranţa că va fi observat de vreun elicopter care-l va salva… Dar hârtia a ars imediat, mâinile îi erau atât de amorţite, încât nu simţea nimic. Bine că în avion fusese frig şi scosese la timp din geantă pătura pe care i-o dăduse pentru drum bunica lui, ca să se acopere cu ea. Căci i-o dăduse special pentru asta: „Când vei zbura la înălţime, i-a zis ea, va fi foarte frig, iar tu te vei înveli cu pătura şi vei aţipi, îţi va fi foarte bine!”.

Aşa şi-a ars el raportul foaie cu foaie şi nu s-a gândit nicio clipă ce va face mai departe… Atunci şi-a dat seama că avionul lui se prăbuşise! Căzuse… De la o înălţime de douăzeci de mii de metri! Căzuse şi se făcuse praf, nu mai rămăsese nimic din el. Toţi muriseră. Doar el era viu. Stătea pe scaun pe vârful unui munte, înfăşurat în pătura bunicii lui, semnalizând cu bricheta.

Se gândea că nu mai are nicio speranţă! Nu după legile fireşti. Cum era posibil ca el să se prăbuşească odată cu ceilalţi şi totuşi să fie încă viu? Se gândea că poate deja era mort şi stătea aşezat pe scaun, singur, în acel loc ciudat şi incredibil, în mijlocul acelor zăpezi pustii, unde nu călcase picior de om încă de la crearea lumii. Oare nu cumva era în iad? Da, chiar aşa a crezut.

Apoi şi-a dat seama că situaţia în care se afla sfida toate legile naturii şi ale ştiinţei. Şi dacă el trecuse printr-o asemenea catastrofă şi cu toate acestea era viu şi dacă avionul se prăbuşise, iar el supravieţuise, însemna că Dumnezeu există… Iar dacă el scăpase cu viată, Dumnezeu îl salvase. Iar dacă îl salvase Dumnezeu, nu o făcuse în zadar, ci pentru un motiv anume. Iar dacă era pentru un motiv anume, atunci, cu siguranţă, el urma să fie găsit repede, până când nu îngheţa complet. Iar după ce îl găseau, ar fi intrat în monahism, ca să-I slujească doar lui Dumnezeu, aşa cum promisese.

Atunci a ţipat în gura mare: „Doamne, salvează-mă încă o dată! Eu ştiu că Tu exişti! Salvează-mă, ca să-Ți pot sluji!”.

Aşa stătea el şi striga şi, în cele din urmă, a dat foc şi la ultima foaie, apoi a scos de sub el pătura, vrând să-i dea foc, chiar a încercat, dar a înţeles că nu avea să ardă, ci doar să mocnească lent. Şi, dintr-o dată, de după stâncă a apărut un elicopter şi el a început să fluture pătura cu toată forţa. Flutura pătura şi striga: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne, miluieşte-mă!”, până când a fost observat. Asta e tot.

Apoi a mers la o mănăstire îndepărtată şi a devenit ieromonahul Iacov. Acolo se roagă în fiecare zi pentru cei care au murit atunci în avion, mai ales pentru domnul care i-a spus ultima anecdotă. El nu a ştiut în acea ultimă clipă că, de fapt, profeţea cu un oarecare cinism sfârşitul tragic care se apropia.

Din Olesea Nicolaeva, Focul din cer și alte povestiri, Editura Egumenița, Galați, 2013, p. 187-190