Fă ce fac și eu

Vă rog, să-mi fiţi mie următori, pre­cum şi eu lui Hristos” (I Cor. 4, 16), le scrie Sfântul Pavel creștinilor din Corint. Apostolul nu se sfia să se ofere pe sine model pentru ceilalți atunci când propovăduia. Și făcea aceasta cu convingerea că Evanghelia se adresează în primul rând celor care o răspândesc.

Nu este monedă de schimb, să poată fi schimbată pentru diferite nevoi; nu este un produs de vânzare, bun doar pentru ceilalți, nu este un produs social, menit să facă aici o lume mai bine (chiar dacă morfologia lumii actuale se datorează în bună măsură creș­tinismului).

Părinții deșertului egiptean merg un pas mai departe. Avva Isaac, preotul de la Chilii, povestea: „Când eram tânăr, locuiam cu avva Kronios, care nu mi-a spus niciodată să fac vreo treabă, deși era bătrân și tremura din încheieturi. Ba dimpotrivă, el însuși se ridica și îmi aducea vasul [cu apă] mie și celorlalți. După aceea am locuit cu avva Teodor de la Ferme și nici el nu-mi spunea să fac treabă, ci pregătea singur masa și zicea: «Frate, dacă vrei, vino și mănâncă». Eu îi ziceam «Avva, am venit la tine ca să trag folos. De ce nu-mi spui ce să fac?» Bătrânul tăcea. Atunci m-am dus și le-am spus bătrânilor, iar ei au venit și l-au întrebat: «Avva, fratele a venit la sfinția ta ca să tragă folos, de ce nu-i spui ce să facă?» Bătrânul le răspunde: «Dar ce sunt eu, chinoviarh, ca să-i poruncesc? Până acum nu i-am zis nimic, dar dacă vrea, să facă și el ce vede că fac eu»”. Concluzia avvei Isaac, preotul de la Chilii, este în aceeași notă: „De atunci i-o luam mereu înainte și făceam tot ce voia să facă el. El făcea totul în tăcere și m-a învățat și pe mine să fac lucrurile în tăcere”.

Pentru Părinții deșertului, fidelitatea față de principiile evanghelice și modelul Domnului Hristos este esențială. Este deasupra eficienței și a producti­vității, pentru că miza este chiar sufletul omului, mai de preț decât lumea („Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”, Mt. 8, 36). Iar cuvântul Mântuitorului este limpede: „care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru, și care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Mt. 20, 26-27). Această afirmație se constituie în principiul care reglementează relațiile dintre oameni. Creștinismul a fost mereu ierarhic, dar guvernat de principiul piramidei inverse. Fiecare se poate impune celor­lalți doar prin sacrificiu, prin puterea de jertfă și de slujire.

Asceții nu cer ucenicilor să facă ceva anume, nu le impun un set de reguli, ci le arată constant, prin ceea ce fac, cum ar trebui să trăiască. Este ceea ce am putea numi pedagogia prin imersiune. Novicii sunt invitați prin exemplul bătrânilor să trăiască viața îngerească pe care aceștia o duc. Iar calitatea, onestitatea și disponibilitatea fraților se vede tocmai din felul în care reac­țio­nează la pedagogia discretă, neinvazivă, a celor îmbu­nătățiți, pentru că nimic din ceea ce nu este asumat liber nu are valoare duhovnicească.

Paul Siladi, http://ziarullumina.ro/