Gingăşia lui Hristos – predică la Duminica a VII-a după Paşti

Din “Predici”, Sfântul Nicolae Velimirovici

Duminica a VII-a după Paști

A Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic

Evanghelia despre Rugăciunea Domnului și Mântuitorului nostru pentru noi.

Închipuiti-va ca îi vedeti pe ucenicii unui învatator despre care nu ati auzit nimic. Îi vedeti smeriti, cumpatati, întelepti, râvnitori, ascultatori si îndestulati cu toate faptele cele bune care se afla sub soare. Ce vei crede despre învatatorul lor? Fara îndoiala ca vei avea despre el cea mai buna parere cu putinta.

Închipuiti-va ca îi vedeti pe soldatii unei capetenii de osti, despre care nu ati prea auzit. Îi vedeti ca sunt harnici, curajosi, disciplinati, îndestulati de iubire frateasca si bucuria de a se jertfi. Cum îl veti socoti pe mai marele lor? Cu siguranta îl veti socoti vrednic de toata lauda.

Închipuiti-va ca se afla înaintea voastra un fruct oarecare, pe care nu l-ati vazut niciodata nici nu l-ati gustat în viata voastra; un fruct aratos ochilor, cu gust minunat si miros placut. Va veti întreba ce fel de pom rodeste astfel de fructe si, daca voi nu ati cunoscut înainte pomul acela, îl veti socoti cel mai bun pom din lume, si îl veti lauda pâna la cer.

Atunci, iata, vazând ucenici buni, veti socoti ca învatatorul este bun. Vazând soldati buni veti socoti ca, mai marele lor este bun. Si vazând fructe bune, veti socoti ca pomul este bun.

“Fiecare pom se cunoaste dupa roadele lui” (Luca 6:44). Pomul bun nu face fructe rele, si nici pomul cel rau nu face fructe bune. “Dupa roadele lor îi veti cunoaste. Au doara culeg oamenii struguri din spini sau smochine din maracini?” (Matei 7:16).

Nu: spinii nu se culeg din vita de vie, nici scaietii din smochini. Pomul bun da roada buna, iar pomul rau da roada rea. Acest lucru este atât de lamurit pentru fiecare, încât nu este nevoie de nici un fel de dovada.

Domnul Iisus a folosit exemple atât de lamurite din natura, pentru a-i învata pe oameni adevaruri duhovnicesti si morale limpezi, fiindca natura slujeste în general ca cel mai desavârsit chip al vietii omului duhovnicesc.

Închipuiti-va doar o clipa ca nu stiti nimic despre Domnul Iisus Hristos; ca nu ati auzit de El niciodata; ca nu ai citit niciodata Evanghelia Lui. Si închipuiti-va în acelasi timp ca va aflati într-o tara ai carei singuri locuitori sunt Apostolii Lui, sfintii si mucenicii, barbati si femei bine placuti lui Dumnezeu; toti cei care L-au urmat pe Hristos si au vietuit dupa Legea si exemplul Lui.

Atunci, v-ati afla printre ucenicii unui învatator necunoscut voua; printre soldatii unei capetenii necunoscute voua; si veti vedea roadele unui pom necunoscut voua. Nestiind nimic despre Hristos, ati ajunge sa-L cunoasteti prin oamenii Sai.

Prin ucenicii Sai, ati ajunge sa-L cunoasteti pe cel mai bun Învatator care se afla sub soare; prin soldatii si urmatorii Sai, ati ajunge sa-L cunoasteti pe cel mai puternic si mai biruitor Cârmuitor care a pasit vreodata pe pamânt; prin roadele Lui, ati ajunge sa cunoasteti pomul cel mai dulce si mai roditor, Pomul Vietii, a carui dulceata întrece dulceata tuturor celorlalti pomi din lumea zidita.

Astazi Biserica sarbatoreste pomenirea unei cete mici de ucenici si urmatori ai Sai.

Astazi Biserica aduce înaintea voastra numai trei sute optsprezece dintre roadele Sale dulci, înmiresmate si nestricacioase. O ceata mica dar aleasa.

Acestia sunt cei treisute si optsprezece Sfinti Parinti ai Primului Sinod Ecumenic, care s-a tinut la Niceea în anul 325, în timpul împaratului Constantin cel Mare, pentru apararea, lamurirea si întarirea Credintei Ortodoxe.

La vremea aceea, se aratasera “lupi îngrozitori” (Fapte 20:29) sub chipul înselator al pastorilor Bisericii, care din pricina vietilor lor desfrânate, nu au putut afla un loc pentru adevarul lui Hristos în launtrul lor, ci au lasat credinta deoparte, învatându-i pe oameni desfrânarea pe care o traiau ei.

De aceea, Duhul Sfânt i-a adus pe acesti sfinti ai lui Dumnezeu la un loc, la un Sinod, astfel încât, adevaratii învatatori ai lui Hristos sa fie vazuti, ca împotrivitori ai minciunii; si pentru ca sa se vada taria celor care lupta pentru Hristos asupra celor care lupta împotriva Lui; pentru ca sa se vada roada adevarata, dulce a Pomului Celui bun care este Hristos, împotrivindu-se roadelor putregaite si amare ale pomului celui rau.

Precum stelele care licaresc pe cer îsi primesc lumina de la soare, tot asa Sfintii Parinti au stralucit la Niceea, primind lumina de la Domnul Hristos si Duhul Sfânt. Acestia erau barbati purtatori de Hristos, caci Hristos traia si stralucea în fiecare dintre ei. Acestia erau mai mult salasluitori ai cerului decât ai pamântului, mai mult ca îngerii decât oameni. Acestia erau, întru adevar, Biserica a Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis ca: “Voi locui în ei si voi umbla în ei” (II Corinteni 6:16).

Nu este destul sa pomenim doar pe trei dintre ei, pe cei pe care îi cunoasteti cel mai bine, ca sa va faceti o idee despre felul cum erau ceilalti trei sute cincisprezece: Sfântul nostru Parinte Nicolae, Sfântul Spiridon si Sfântul Atanasie cel Mare?

Multi dintre ei au venit înaintea Sinodului, purtând pe trupurile lor ranile primite pentru Hristos: de exemplu, Sfântul Pafnutie îsi pierduse un ochi la locurile de suferinta.

Toti straluceau cu o lumina launtrica, care venea de la Dumnezeu, si în care adevarul era vazut si stiut. Ca urmatori ai lui Hristos care a fost rastignit, ei priveau suferintele lor ca pe nimic, care le-au adus o neînfricare nemarginita si de negrait prin cuvânt, în apararea adevarului.

Prin cunoasterea adevarului cea data lor de la Dumnezeu si prin neînfricarea lor în apararea adevarului, acesti Sfinti Parinti au dovedit netemeinicia si au dat o lovitura ereziei lui Arie celui rau, si au alcatuit Crezul pe care îl tinem si îl marturisim astazi ca pe adevarul mântuirii lui Dumnezeu.

Evanghelia de astazi nu vorbeste despre acest Sinod, ci despre ultima rugaciune a Domnului nostru Iisus Hristos catre Tatal Sau cel Ceresc.

De ce citim aceasta rugaciune în Evanghelia de astazi?

Pentru ca aceasta rugaciune si-a aratat lucrarea la Primul Sinod Ecumenic. Prin puterea acestei rugaciuni, Dumnezeu a facut pe Sfintii Parinti de la acest Sinod aparatori credinciosi si neînfricati ai adevarului, si biruitori asupra iscodirii si rautatii oamenilor si dracilor. Aceasta este rugaciunea cea mare:

Atunci, Iisus, ridicând ochii Sai la cer, a zis: Parinte, a venit ceasul! Preaslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preaslaveasca. Tot ceea ce i-a învatat Domnul pe oameni sa faca, a facut El Însusi. El i-a învatat pe oameni sa se roage asa: “Tatal nostru, Care esti în ceruri” (Matei 6:9). Si El a ridicat ochii Sai la cer, unde se salasluieste Tatal si a zis: “Tata!” El nu spune “Tatal nostru”, cum spunem noi, ci pur si simplu “Tata!”

Numai El singur putea spune “Tatal Meu”; El si nimeni altcineva, nici în cer nici pe pamânt, fiindca El este Fiul Cel Unul Nascut al Tatalui ceresc, cel Unul deopotriva cu Tatal în fiinta si în esenta – Cel Unul Fiu al Cel Unuia Tata – pe când noi suntem numai fii adoptati prin mila si harul lui Dumnezeu.

Ridicând ochii Sai – nu numai ochii Sai cei trupesti ci si ochii Sai cei duhovnicesti – si mai întâi acestia din urma. Vamesul nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer (Luca 18:13), fiindca acesta îsi simtea starea de pacatosenie.

Cu toate astea, Domnul de bunavoie Si-a ridicat ochii Sai la cer, caci El era fara de pacat. A venit ceasul Lui – ceasul celei mai mari suferinte. Numai El singur a vazut lamurit acest ceas, cel mai cumplit ceas de la începuturi pâna la sfârsitul veacurilor. Numai El singur a vazut aceasta deslusit chiar dintru începuturi, si dintru început El a spus aceasta mai dinainte, si a vorbit despre aceasta ucenicilor Sai. Dar ucenicii Sai nu întelegeau, nici inimile lor nu au simtit durerea cât mai era înca vreme de zile, ci numai când vremea era aproape.

“Proslaveste pe Fiul Tau!” Proslaveste-L în ceasul acesta cumplit asa cum Tu L-ai proslavit pâna acum.

Proslaveste-L în moarte asa cum L-au proslavit în viata.

Proslaveste-L în umilire si chinuire, asa cum L-ai proslavit întru taria cuvintelor si a faptelor.

Proslaveste-L între oameni, tot asa cum Tu L-ai proslavit întru îngeri dintru începuturi. Proslaveste-L pe Fiul Tau, “ca si Fiul Tau sa Te proslaveasca”.

Daca din prima parte a propozitiei pare ca Fiul este mai mic decât Tatal, din cea de a doua parte vedem deslusit ca Ei sunt deopotriva si lucrarea Lor este dimpreuna întru taria puterii Lor, care este asemenea. Tatal Îl proslaveste pe Fiul, si Fiul Îl proslaveste pe Tatal, cu tarie nedespartita si cu iubire nedespartita. Asa cum a vazut si a grait Preavazatorul: “Oricine tagaduieste pe Fiul nu are nici pe Tatal; cine marturiseste pe Fiul are si pe Tatal” (I Ioan 2:23). Tatal L-a trimis pe Fiul în lume; Fiul L-a descoperit pe Tatal lumii.

Nimic nu va fi cunoscut de catre Fiul fara de Tatal, nici de catre Tatal fara de Fiul, asa cum nu s-ar cunoaste lumina daca nu ar veni de la soare; nici soarele fara lumina care sa-l descopere. Si Apostolul foloseste aceasta asemanare, numindu-L pe Hristos “stralucirea slavei Lui” (Tatalui) (Evrei 1:3). Dar Domnul nu cauta aceasta proslavire a Lui, de la Tatal, pentru El, ci pentru oameni, asa cum vedem din urmatoarele cuvinte:

“Precum I-ai dat stapânire peste tot trupul, ca sa dea viata vesnica tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.” Vedeti în ce chip priveste Domnul slava Sa, din iubirea Sa de oameni! El spune aici lamurit, ca prin aceasta sa dea oamenilor viata vesnica. Aceasta cere El de la Tatal Sau. Aceasta este proslavirea pe care o cauta El de la Tatal Sau.

În vreme ce oamenii Îi pregatesc paharul amar al suferintei, sudorii si sângelui, El Se roaga ca Tatal Sau sa le dea oamenilor viata vesnica.

Raspunsul Lui la piatra cea mai grea este pâinea cea mai dulce. El a spus de multe ori ca Tatal I-a dat Lui “putere asupra trupului”; El a zis: “Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu” (Matei 11:27) si “toate câte are Tatal ale Mele sunt” (Ioan 16:15).

Iar dupa Învierea Sa, El S-a descoperit ucenicilor Sai: “Datu-Mi-s-a toata puterea în cer si pe pamânt” (Matei 28:18).

Iata deci ca Lui I s-a dat puterea asupra întregii zidiri vii, si Domnul doreste de la Tatal putere asupra vietii vesnice, tot cu privire la acele suflete care I-au fost date Lui: adica, sa le dea viata vesnica.

Fiindca un lucru este, sa existe putere asupra lumii celei muritoare, si alt lucru sa aiba viata vesnica în dar. La începuturi, când Dumnezeu a dorit sa zideasca omul cel viu si fara de moarte, Sfânta Treime, în întregul Ei, a luat parte la aceasta zidire, caci se spune: “Sa facem om dupa chipul nostru” (Facerea 1:26).

Si acum, când Înnoitorul si Mântuitorul lumii doreste sa dea viata vesnica oamenilor celor muritori, El se sfatuieste în rugaciune cu Tatal Sau, întelegându-se, desigur, aflarea de fata a Duhului Sfânt.

În cazul acesta, ca si la facere, viata vesnica este privita numai ca dar al Duhului Sfânt. Într-un caz si în altul, se spune ca viata vesnica este cel mai mare bun pe care îl are Dumnezeu în darurile Sale. Aceasta clipa a restaurarii omului la viata vesnica, este la fel de maret si de fara de asemanare ca si acela al facerii omului din tarâna, caci pentru a face dintr-un om muritor unul nemuritor este o lucrare la fel de mareata si Dumnezeiasca ca si facerea lui din tarâna.

“Si aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.”

Cunoasterea lui Dumnezeu în viata aceasta pamânteasca aduce începutul si pregustarea vietii celei vesnice.

Cunoasterea lui Dumnezeu: aceasta este semnificatia vietii vesnice cât mai suntem înca pe pamânt. Dar viata vesnica ce va sa vina este asa cum, “cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit ” (I Corinteni 2:9).

“Dumnezeu S-a descoperit prin Duhul Sau” în aceasta lume numai celor care sunt cei mai placuti lui Dumnezeu. Dar cea mai mare bucurie a vietii vesnice, în Împaratia cea cereasca, va sta în cunoasterea cea mai mare a lui Dumnezeu – în vederea fetei lui Dumnezeu – caci, vorbind despre copii, Domnul Însusi spune: ” Ca îngerii lor, în ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18:10).

Vederea vesnica a lui Dumnezeu, si vietuind neîncetat înaintea fetei lui Dumnezeu, întru uimire si bucurie de negrait prin cuvând, întru lauda si bunatate neîncetata – nu este aceasta viata îngerilor si a dreptilor din lumea cealalta? Nu este viata aceasta întru cunoasterea lui Dumnezeu?

Câta vreme ne aflam aici, pe acest pamânt, asa cum spune Apostolul, “caci vedem acum ca prin oglinda, în ghicitura, iar atunci, fata catre fata” (I Corinteni 13:12).

Acum Îl cunoastem pe Dumnezeu numai în parte, dar apoi Îl vom cunoaste întru totul. Iata ca nu ar trebui sa socotim ca omul ajunge la credinta ca Dumnezeu exista undeva si într-un anumit fel, judecând toate dupa mintea sa.

Omul acela Îl cunoaste pe Dumnezeu, care simte respiratia vie a lui Dumnezeu în sine si în tot ceea ce se afla împrejurul sau; acela care, cu inima si cu mintea si cu sufletul, simte prezenta mareata si înfricosatoare a “singurului Dumnezeu adevarat”, în firea si în viata sa personala.

De ce întareste Domnul cuvintele: “singurul Dumnezeu adevarat?”

Pentru ca El vrea sa tina pe ucenicii Sai la adapost de panteism si de închinarea la idoli, si sa adevereasca înca odata cuvintele pe care le-a rostit El prin Moise: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, … sa nu ai alti dumnezei afara de Mine” (Iesire 20:2,3).

Si de ce întareste El faptul ca viata vesnica este cunoasterea Lui Însusi – Iisus Hristos? Pentru ca Dumnezeu este descoperit prin El în chip atât de întreg, cât poate fi El descoperit oamenilor celor muritori, si pentru ca numai prin El oamenii pot ajunge la cunoasterea cea mai deplina a lui Dumnezeu, la care se poate ajunge în lumea aceasta. Asa cum a spus Domnul Însusi iudeilor: “Daca M-ati sti pe Mine, ati sti si pe Tatal Meu” (Ioan 8:19), de unde este clar ca Tatal poate fi cunoscut numai prin Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos.

“Eu Te-am preaslavit pe Tine pe pamânt; lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am savârsit.” Ce înseamna cuvintele “pe pamânt”? Acestea înseamna: în trup, printre oameni. Lucrarea pe care a savârsit-o Domnul pe când Se afla în trup printre oameni este lucrarea de mântuire a oamenilor.

Pâna la moartea Sa pe Cruce, lucrarea a stat în cuvinte datatoare de viata, din cele care nu mai fusesera auzite niciodata mai înainte pe pamânt, si în minuni fara de numar, din cele care nu se mai vazusera niciodata. Dar Domnul a dat asigurare atât pentru cuvintele Sale cât si pentru minunile Sale, Tatalui ceresc, învatând pe oameni smerenia dimpreuna cu ascultarea.

“Si acum, proslaveste-Ma Tu, Parinte, la Tine Însuti, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.”

Cum pot întelege aceste cuvinte cei care spun ca Hristos era un om obisnuit si o zidire a lui Dumnezeu ca si celelalte zidiri ale lui Dumnezeu? Iata, Domnul vorbeste de slava pe care a avut-o El la Tatal mai înainte de facerea lumii! Domnul a spus despre Sine: “Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam” (Ioan 8:58). El este mai înainte de Avraam: atât a socotit El sa spuna iudeilor strâmtorati la minte, dar faptul ca El exista si Se afla întru slava mai înainte de facerea lumii, El nu a avut de gând sa le descopere lor.

Prin aceasta rugaciune, Domnul descopere acum aceasta lumii întregi. De ce doar acum? Pentru ca El stie de mai înainte ca aceasta rugaciune va ajunge la urechile oamenilor numai dupa Învierea Sa întru slava mare, dupa care va fi mai usor pentru oameni sa creada întru slava Sa de dinaintea vesniciei.

Slava Lui este deopotriva cu aceea a Tatalui, întrucât este slava “Unuia-Nascut din Tatal” (Ioan 1:14). Nu a marturisit chiar Domnul: “Toate câte are Tatal ale Mele sunt” (Ioan 16:15)?

Asadar slava Tatalui este slava Fiului. Atât întru slava, cât si întru tarie, Fiul este deopotriva cu Tatal.

Atunci, de ce Se roaga El ca Tatal sa-L proslaveasca pe El?

Fiul nu Se roaga pentru proslavirea firii Sale Dumnezeiesti, ci a umanitatii Sale. Firea Sa omeneasca este lucrul cel nou pentru lumea zidita, iar nu Dumnezeirea Sa. Firea Sa omeneasca trebuie proslavitata si adusa întru slava Dumnezeiasca, pentru ca si noi oamenii sa-I aducem aceasta slava. Aceasta este încununarea a toate câte a facut Mântuitorul lumii.

Aceasta este marea taina a pacii oamenilor cu Dumnezeu si a primirii binecuvântate a lor ca fii, prin slava Omului-Dumnezeu.

Mai socotiti si împrejurarea de foarte mare însemnatate, în care Domnul Se roaga Tatalui sa-L proslaveasca pe El pentru ca, spune El, El a savârsit lucrarea care I-a fost încredintata Lui sa o faca. Aceasta învatatura ne arata noua deslusit ca numai atunci când împlinim Voia lui Dumnezeu putem astepta rasplata de la Dumnezeu.

Amintiti-va proorocia lui Hristos ca, la sfârsitul veacurilor, când “Fiul Omului va sa vina întru slava Tatalui Sau, atunci El va rasplati fiecaruia dupa faptele sale” (Matei 16:27). Fericiti vor fi dreptii în ziua aceea, caci vor fi rasplatiti însutit pentru faptele lor cele bune, si vor straluci ca soarele cu lumina slavei lui Hristos înaintea tronului Celui Preaînalt.

“Aratat-am numele Tau oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat si cuvântul Tau l-au pazit.”

Care este acest nume al lui Dumnezeu pe care Domnul Iisus l-a aratat oamenilor? Numele “Tata”. Acest nume este deopotriva de necunoscut atât pagânilor cât si iudeilor. Aceasta este o descoperire cu totul noua pentru oameni. Proorocii si dreptii Vechiului Testament Îl cunosteau pe Dumnezeu sub numele de “Dumnezeu”, “Ziditor”, “Domnul”, “Împaratul” si “Judecatorul”, dar niciodata de “Tatal“.

De-a lungul vremii, acest nume al lui Dumnezeu a fost necunoscut oamenilor. Nici un om muritor n-ar fi putut descoperi acest nume tainic al lui Dumnezeu caci, sub jugul întunericului plin de pacate si înfricosare, nici un om muritor nu putea simti paternitatea Ziditorului sau. Si ceea ce nu se poate simti chiar daca se întâmpla sa se rosteasca cu buzele, nu are un înteles mare. Numai Cel Unul Nascut din Dumnezeu Îl poate numi pe Dumnezeu “Tata”; numai “Fiul cel Unul-Nascut, Care este în sânul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut ” (Ioan 1:18).

Cui a descoperit Domnul acest nume preadulce al “Tatalui”? “Oamenilor”, spune El, “pe care Mi i-ai dat Mie din lume”. Unii socotesc ca El a spus precis: “oamenilor … din lume” asa încât nu pot fi îngerii, “barbatii cei ceresti”, la care Se gândeste El, ci oameni obisnuiti, de pe pamânt.

Dar, fara îndoiala ca este mai cu dreptate sa socotim ca Domnul Se gândea aici la ucenicii Sai, atât în sens restrâns cât si în sens mai larg. Aceasta se face lamurit din cuvintele care urmeaza în aceasta rugaciune, când Domnul spune: “Dar nu numai pentru acestia Ma rog, ci si pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17:20).

Cei care sustin predestinarea, care vad în aceste cuvinte predeterminarea lui Dumnezeu pentru mântuirea unora si osândirea altora, este cu totul neîntemeiata.

“Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat.” Aceasta înseamna: ei erau ai Tai ca zidiri si robi, cunoscându-Te numai ca Ziditor si Judecator, dar acum ei au învatat de la Mine numele Tau mai dulce si mai drag, si sunt adoptati prin Mine ca fii.

Tu Mi i-ai dat pe ei ca robi, ca Eu sa Ti-i aduc Tie ca fii. Acestia s-au aratat vrednici de cinstea aceasta, caci ei “cuvântul Tau l-au pazit”. Din iubirea Sa de oameni, Domnul îi lauda aici foarte pe ucenicii Sai Tatalui Sau Celui ceresc. Si El continua laudarea lor:

“Acum au cunoscut ca toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine.” Iudeii cei rai nu voiau sa înteleaga aceasta, ci Îl cleveteau pe Domnul, spunând ca El avea o putere minunata de la Belzebul, împaratul diavolilor. Trebuie sa amintim ca era tulburare si împotriviri despre Hristos printre batrânii iudei: era de la Dumnezeu sau nu? De aceea putem întelege de ce Domnul îi lauda aici pe ucenicii Sai pentru a întelege ca El este Dumnezeu. “Toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;” adica: toate cuvintele si toate faptele.

“Pentru ca cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit, si au crezut ca Tu M-ai trimis.” Prin “cuvinte” trebuie sa întelegem toata întelepciunea si puterea pe care le-a dat Domnul ucenicilor Sai, si nu numai cuvintele. Lucrarea acestei întelepciuni si puteri a fost deja încercata de ucenici în timpul vietii pe pamânt a Mântuitorului, si acestia s-au lamurit ca este cu adevarat întelepciune Dumnezeiasca si putere Dumnezeiasca.

“Eu pentru acestia Ma rog; nu pentru lume Ma rog, ci pentru cei pe care Mi-ai dat, ca ai Tai sunt.”

Înseamna aceasta ca Domnul nu Se roaga pentru toata lumea, ci numai pentru ucenici?

Ucenicii sunt pamântul cel bun în care Samanatorul Cel ceresc a semanat samânta Lui mântuitoare. Atunci, pentru acest câmp, în care a lucrat si semanat Semanatorul Însusi, El Se roaga în primul rând.

Domnul face aceasta pentru a ne învata sa ne rugam Lui cu modestie, si sa cerem numai ceea ce este cel mai de pret.

În mijlocul pamânturilor pustii, necultivate, ale lumii acesteia, El a împrejmuit un câmp mic, în care El a semanat samânta de mare pret. De cum samânta aceasta creste si aduce roada, câmpul se va largi si se va semana samânta mai bogata. Atunci, nu este firesc pentru Lucratorul, ca sa Se roage numai pentru câmpul împrejmuit, lucrat si semanat, iar nu pentru toate pamânturile pustii, necultivate?

Laudându-se cu propria lor maretie – multi reformatori din întreaga istorie au încercat prin teoriile lor, sa aduca fericire omenirii dintr-odata, chemând de îndata întreaga omenire. Dar încercarile lor au fost  grabnic nimicite întru totul, lasând lumea înselata, într-o nefericire si mai mare.

Lucrarile Domnului Iisus au un început nevazut si adânc, ca o samânta de mustar care se afla în pamânt, care creste încet dar, atunci când s-a dezvoltat si a ajuns pom, nici un vânt nu-l poate zdruncina.

Când vine cutremurul, acesta distruge turnurile înalte care au fost zidite de mâinile oamenilor, dar nu distruge pomul. În orice caz, Domnul nu S-a rugat Tatalui Sau numai pentru ucenici, ci – asa cum vom vedea mai târziu – “si pentru cei care cred în Mine prin cuvântul lor”. Totusi, nu pentru toate pamânturile pustii si necultivate ale lumii, ci numai pentru câmpul acela largit pe care ucenicii vor semana semintele de mare pret ale Evangheliei.

“Si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele si M-am preaslavit întru ei.” În afara de însusirile Sale personale, Fiul este cu totul deopotriva cu Tatal si cu Duhul Sfânt; deopotriva întru vesnicie si nemurire; deopotriva întru putere si tarie; deopotriva întru întelepciune si dreptate.

Cu toate acestea, privitor la însusirile lor personale, Tatal este nenascut, Fiul este nascut iar Duhul purcede de la Tatal.

Legatura Tatalui cu Fiul este aceea de Parinte, si cu Duhul Sfânt este aceea de Izvor. Stapânirea si taria asupra tuturor zidirilor, lumii celei vazute si a celei nevazute, apartin deopotriva si nedespartit Tatalui, Fiului si Duhului Sfânt.

Esenta si fiinta acestor Trei este o unitate nedespartita, si prin ipostaze formeaza Treimea cea neamestecata. De aici toate cele ce sunt ale Tatalui, sunt si ale Fiului si ale Duhului Sfânt – “si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele.”

Acestea sunt adevarate si pentru urmatorii lui Hristos. Ei sunt ai Tatalui tot asa cum sunt si ai Fiului si ai Duhului Sfânt. De ce spune Domnul putin mai devreme: “Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat,” iar acum: “si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele”?

Pentru ca, fiind Trimisul Tatalui, El le-a primit pe ele de la Tatal ca materie prima, si le-a înnobilat si le-a rascumparat din pacat, si acum, din iubire, El le da din nou, înnobilate si rascumparate, ca sa fie ale Tatalui.

Iata deci ca ceea ce este a Tatalui, este si a Lui; si ceea ce este a Lui este si a Tatalui. Caci este greu sa împarti iubirea a doi oameni care se iubesc unul pe celalalt, asa cum este la fel de greu sa împarti ceea ce este a unuia si ceea ce este a celuilalt. Domnul mai spune: “si M-am preaslavit întru ei”.

Ca Dumnezeu, El este preaslavit înaintea oamenilor; si ca om El este preaslavit înaintea Sfintei Treimi si a îngerilor. Prin ce este preaslavit pomul daca nu prin roadele lui? Domnul nu cauta slava desarta, ci cauta slava întru roadele Sale – în ucenicii Sai – cei care L-au urmat cu credinta si cu fapte bune, cu iubire si cu râvna. Cauta parintii slava mai mare decât aceea pe care le-o dau copiii lor?

Si cea mai mare bucurie a Domnului este aceea de a fi slavit întru copiii Sai, urmatorii Sai credinciosi.

“Si Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt si Eu vin la Tine. Parinte Sfinte, pazeste-i în numele Tau, în care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem si Noi.”

De ce spune Domnul ca El nu mai este în lume? Pentru ca lucrarea Lui este savârsita si El mai asteapta numai sa treaca prin ultimele si cele mai mari suferinte, si sa pecetluiasca lucrarea savârsita cu sângele Sau nevinovat.

Vedeti cu câta gingasie Se roaga El pentru ucenicii Sai!

Nici macar mama nu s-ar ruga astfel pentru copiii ei. “Parinte Sfinte, pazeste-i!” Domnul îi lasa pe ei ca pe miei în mijlocul lupilor. Daca nu ar veghea asupra lor ochiul parintesc cel din cer, ar fi cu totii sfârtecati de lupi.

“Pazeste-i în numele Tau” – ca Parinte, ca Tata. Fii tata lor, asa cum esti Tu pentru Mine si, în iubirea Ta parinteasca, pazeste-i si apara-i de lupii cei rai, si îndruma-i sa “fie unul, asa cum Noi suntem Unul”.

În aceasta unitate desavârsita se va vedea nu numai puterea atotbiruitoare a credinciosilor, ci si slava lui Dumnezeu; da, si chiar fiinta lui Dumnezeu. Asa cum Tatal este în esenta asemenea cu Fiul, fiind deofiinta, fiind deosebiti numai în Persoana, tot la fel sa fie si între credinciosi: multi si deosebiti în persoana, dar în esenta sa fie unul în iubire, vointa si minte.

Domnul continua: “Când eram cu ei în lume, Eu îi pazeam în numele Tau;” Eu îi pazeam pe ei ca pe copii în numele Tatalui; “pe cei ce Mi i-ai dat; si i-am pazit si n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzarii, ca sa se împlineasca Scriptura.” Nici unul dintre alesii Domnului nu va pieri decât numai Iuda, vânzatorul, dupa cum este scris în Sfânta Scriptura.

Cu toate astea, Iuda nu este pierdut pentru ca asa este scris, ci pentru ca el este necredincios lui Dumnezeu si închinator argintilor. Se prooroceste în Scripturi despre Iuda: “Chiar omul care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea calcâiul” (Psalm 40:9; Ioan 13:18).

Si se mai scrie: “Si dregatoria lui sa o ia altul” (Psalm 108:7; cf. Fapte 1:20). Amândoua proorocirile s-au împlinit în Iuda. El a mâncat pâine împreuna cu Domnul Iisus, si a ridicat calcâiul asupra Lui. Dupa vinderea Domnului, Iuda s-a spânzurat, si în locul lui, Matia se numara împreuna cu Apostolii, primind putere Apostolica.

“Si acum, vin la Tine,” încheie Domnul, “si aceasta le graiesc în lume, ca sa fie deplina bucuria Mea în ei.”

Înainte de a se desparti de ucenicii Sai si de lumea aceasta, Domnul face aceasta rugaciune catre Tatal Sau Cel ceresc. Domnul stie ca Îl asteapta moartea si mormântul, dar nu vorbeste despre aceasta Tatalui fara de moarte, caci moartea si mormântul sunt de nimic în ochii lui Dumnezeu.

El vorbeste despre întoarcerea la Tatal Sau – “si acum vin la Tine”, la slava cea vesnica “pe care am avut-o la Tine mai înainte de întemeierea lumii”. Apoi El Se roaga pentru ca ucenicii Sai sa aiba bucuria Lui în ei.

Ce fel de bucurie este aceasta?

Aceasta este bucuria pe care o are fiul cel ascultator atunci când împlineste voia tatalui sau.

Aceasta este bucuria facatorului de pace, a carui pace launtrica, Dumnezeiasca, nu poate fi tulburata de nebuniile acestei lumi.

Este bucuria gospodarului care a curatit câmpul, l-a arat si l-a semanat, si care se uita cum creste recolta si se coace si se bucura.

Este bucuria biruitorului care si-a doborât toti vrajmasii si a dat putere biruitoare prietenilor sai, ca sa fie biruitori pâna la sfârsitul veacurilor.

În cele din urma, este bucuria inimii curate si cu frica de Dumnezeu – bucuria aceasta este viata, iubire si tarie.

În plinatatea ei, asemenea bucurie a dorit Domnul pentru ucenicii Sai înainte de a pleca din lume.

Aceasta rugaciune pe care a rostit-o Domnul Iisus înaintea mortii Sale, a fost ascultata de Tatal cu toata purtarea de grija, si roadele s-au vazut îndata. La vremea muceniciei Sale, întâiul mucenic pentru credinta Crestina, Sfântul Arhidiacon Stefan, a vazut “slava lui Dumnezeu si pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu”  (Fapte 7:55).

Si înteleptul Apostol Pavel scrie ca Dumnezeu “L-a asezat pe El (pe Hristos) de-a dreapta Sa, în ceruri, mai presus decât toata începatoria si stapânia si puterea si domnia si decât tot numele ce se numeste, nu numai în veacul acesta, ci si în cel viitor. Si toate le-a supus sub picioarele Lui” (Efeseni 1:20-22).

Aceasta este despre slavirea Domnului Iisus. Cu privire la unitatea duhovniceasca a urmatorilor Sai, aceasta s-a întâmplat chiar atunci când El se rugase Tatalui Sau. În Fapte se spune despre Apostoli ca “toti acestia, într-un cuget, staruiau (1:14), iar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una ” (4:32).

Dupa cum am mai spus, rugaciunea lui Iisus nu este numai pentru Apostoli – desi în primul rând pentru ei este – ci este si pentru toti cei care au venit si vor veni la credinta în Hristos “prin cuvântul lor”.

Deci, aceasta rugaciune mai era si pentru Sfintii Parinti ai Primului Sinod Ecumenic, pe care îl sarbatorim astazi. “Pazeste-i!” – S-a rugat Domnul Tatalui Sau. Si Tatal i-a pazit pe ei de ereziile lui Arie, si i-a insuflat, luminat si întarit prin Duhul Sfânt ca sa apere si sa întareasca credinta Ortodoxa.

Aceasta rugaciune este pentru noi toti care suntem botezati în Biserica apostoleasca si care, de la Apostoli si urmasii lor, am ajuns sa cunoastem numele mântuitor al Mântuitorului Hristos.

O, fratii mei, gânditi-va cum Domnul Iisus, chiar înainte de moartea Sa, cu doua mii de ani în urma, S-a gândit la voi, si S-a rugat lui Dumnezeu pentru voi!

O, aceasta rugaciune atotputernica sa va pazeasca si sa va curateasca de toate pacatele, sa va umple de bucurie si sa va uneasca inimile si sufletele!

Sa fim cu totii una în slavirea Tatalui, si Fiului si Duhului Sfânt – Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea, si-n vecii vecilor. Amin.