Grija cea lumească s-o mai lepădăm…

Mulți dintre noi se scufundă în grijile lumești. Nu au timp decât pentru mâncare, chitit și lucru. Altceva nici nu știu să facă. Au impresia că aceasta este viața.

Însă nu poți trăi asemenea unor plante sau animale. Viața e ceva mai mult. În primul rând, e un dar divin, apoi – o misiune, una plină de responsabilitate, de jertfă și de nevoință. Apoi, viața e comunicare cu semenii și cu Dumnezeu. Viața este iubire!

Vai de cei care se leagă prea mult de cele pământești! Pur și simplu îi compătimesc. Ajung niște nenorociți, neîmpliniți… muritori. Or, omul este chemat spre viața veșnică, de care ne gătim de aici, de pe pământ.

Doar forțele lăuntrice îl pot ridica pe om, îl pot înălța, îl pot face dornic să se rupă de cele vremelnice. A fi religios e cel mai firesc mod de trăi al omului, iar religiozitate înseamnă: legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu.

Desacralizându-se omenirea s-a dezbrăcat de valori şi a devenit pur consumistă. Astfel, am ajuns să avem o societate bazată pe tot ce vrei, numai nu pe principiile moralei creștine. Oamenii, necrezând și necomunicând cu Adevăratul Dumnezeu, cred în restul și comunică sau, mai bine zis, se judecă unul pe altul.

Nici nu vă imaginați ce se întâmplă cu un copil sau tânăr pe care reușești să-l rupi de rețelele de comunicare, de jocurile electronice, de filmele fantastice… Dintr-o oarecare ființă (pe care încă nu am definit-o) acesta începe a se transforma în una umană. Vorbește cu cei din jur, zâmbește, deschide o carte, învață o poezie, vrea în curte la joacă, începe să comunice cu semenii. Altfel spus, se trezește cu adevărat la viață. Același lucru l-am observat în timpul posturilor, când nu mai sunt ceremonii, când mai deconectezi televizorul, calculatorul… într-un cuvânt te rupi de spațiul informațional – devii alt om.

Dar să vedeți ce se întâmplă cu lumea care măcar pentru câteva clipe se rupe de realitățile acestei vieți trecătoare și încearcă să se plaseze într-un timp și spațiu sacru. Intră în lumea divină, în eternitate, gustă din dumnezeire și astfel se simte împlinit.

Uneori, când revenim dintr-o călătorie sau după ce am fost impresionați de ceva, vrem să implementăm imediat în viața noastră de zi cu zi lucrurile bune și frumoase pe care le-am văzut. Tot aşa se întâmplă şi cu omul rugător, care măcar pentru câteva clipe reușește să lase toată grija cea lumească de dragul celei cerești. Atunci dobândește alte dimensiuni și nu mai pune accent pe cele vremelnice, chiar se lasă de acestea de dragul celor veșnice.

Dacă ne-am întâlni măcar o dată cu Dumnezeu și am gusta din El, cu siguranţă n-am prețui altceva mai mult, am vedea că El e Totul. Or, Domnul zice: „Oricine bea din apa aceasta (pământească) va înseta iarăşi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică… Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată.” (Ioan 4, 13-14; 6, 35).

„Oare, ce-i rămâne omului din toată munca lui şi din grija inimii lui cu care s-a trudit sub soare?” (Eccleziast 2, 22) – se întreabă împăratul Solomon, iar Apostolul ne răspunde: „Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi.” (I Petru 5, 7).

Fie ca în mintea și chiar în inima fiecăruia să răsune cântarea heruvimică din cadrul Sfintei Liturghii:

„Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim,
Şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem,
Toată grija cea lumească să o lepădăm
Ca pe Împăratul tuturor, să primim,
Pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti.”

Preot Octavian MOŞIN
Material publicat în ziarul „Literatura și Arta