Haideţi să‑i facem loc să‑L vadă pe Dumnezeu!

Când apare unul cu părul verde, cu inel în nas, cu pantalonii sfâşiaţi şi cu buricul expus în ciuda gerului de minus douăsprezece grade, vă rog, rugaţi‑vă pentru el, priviţi‑l cu duioşie, gândiţi‑vă la nevoile lui, că are nevoie de Dumnezeu! Şi haideţi să‑i facem loc să‑L vadă pe Dumnezeu!

Că dacă‑i atrag atenţia asupra mea, n‑are ce vedea, maică! N‑ai ce vedea. Dacă ochiul tău nu este curăţit, nu vei vedea decât partea rea … poţi să vezi şi un sfânt, un ochi murdar vede tot lucruri murdare. Şi atunci avem nevoie de modele de oameni care să‑L primească pe Hristos în biserică.

Tânărul nu poate. Dar poate părintele. Pot zece credincioşi din biserică şi pot şapte babe din cele nouă prezente. Ei, aceste persoane care s‑au împărtăşit şi‑L primesc pe Dumnezeu ca model al vieţii se modifică pe ele şi devin modele vii în lume. Şi‑n felul acesta se împânzeşte modelul. Şi atunci tânărul când intră, va fi atent la nevoia lui. Are nevoie de iubire, are nevoie de pace, are nevoie de Dumnezeu şi a auzit de la cineva că acolo e Dumnezeu.

Că dacă n‑a auzit, nu va căuta. Şi apoi, auzind de la cineva să nu se lase speriat nici de câinii comunitari din curtea bisericii, nici de babele de la uşă, nici de doamna de la lumânări, ci să treacă pe acolo şi să zică: „Doamne, unde eşti Tu acum? Vreau să Te cunosc şi să devii modelul meu. Vreau să Te cunosc şi să mă înveţi să fiu fericit.” Aţi văzut că era să fac o greşeală grosolană: „… să mă faci fericit” – aici este iar o nenorocire. Copiii noştri sunt crescuţi cu mentalitatea aceasta, că cineva le dă şi cineva le face. Dacă nu le dă, ei n‑au şi sunt nefericiţi.

Cu Hristos te întâlnești, mai întâi, în iad, Ed. Lumea Credinței 2013, p.99