Homeschooling „made in Romania”, povestea unei familii mai puțin obișnuite

Din locul în care suntem fiecare acum, prinși cu nevăzute centuri de siguranță din pricina ritmului alert al vieții noastre, să ne aruncăm pentru câteva clipe o privire prin gaura cheii unei căsuțe de la țară, din care se aud râsetele a patru copii. Nu, nu sunt uitați în fața vreunui ecran nici de calculator, nici de telefon mobil – unul citește, altul pictează, al treilea curăță un cartof la bucătărie, iar cel mai mic se joacă vesel c-un căluț de lemn.

Și toate acestea, în zilele noastre, într-o familie de intelectuali, iconari și fotografi, care au căutat să fie mai aproape unii de alții și de Dumnezeu.

Dar să-i lăsăm să-și depene povestea…

– Doamnă Simona Andrușcă, cititorii noştri vă cunosc deja prin fotografiile publicate pe copertele revistei „Familia Ortodoxă” în ultimii ani, dar şi în paginile ei. Ceea ce nu ştiu ei este că în multe din aceste fotografii apar chiar copiii voştri. Cum reuşiţi să redaţi acea atmosferă din alte vremuri în timpurile nostre suprasaturate de modernism?

– Nu facem nimic special, doar viaţa la ţară pe care o ducem… Și mă gândesc că şi neconectarea prin mass-media la duhul vremii ar putea fi o cauză. Nu am urmărit în mod special lucrul ăsta, dar am observat că înșiși copiii aleg să asculte muzică clasică, îşi aleg singuri vestimentaţia, deci nu pot spune că îi trag eu într-o direcţie sau alta – e mai degrabă o consecinţă, cred, a modului de viaţă şi a cărţilor pe care le citim.

„Avem libertate, avem pământ sub picioare!”

– Înțeleg că v-ați mutat la țară. De cât timp v-aţi mutat şi cum aţi luat această hotărâre?

– Locuim de zece ani la ţară, dar nu am fost niciodată legați de oraş. Am trecut mai mult sporadic prin oraș, fie în cămin ca studenţi, fie puţin în chirii… Trei luni am stat ca familie în chirie şi a fost foarte greu pentru noi. Nu era ceea ce ne-am fi dorit. Dintotdeauna ne-am dorit viaţa la ţară, acesta a fost pentru noi un mod normal de a trăi, un ritm firesc al vieţii. Viaţa la oraş ar fi fost o alegere, eventual, pentru educaţia copiilor, dar ar fi fost o alegere forţată – şi nu, nu merita.

Așa că ne-am mutat aici, lângă Cluj, ca să fim mai aproape și de Părintele nostru duhovnic, Părintele Ciprian Negreanu, de care suntem foarte legați. Din momentul în care l-am cunoscut, pot să zic că ni s-a aprins focul credinţei, şi se menţine viu în continuare. Iar soţul meu este convertit la Ortodoxie de la neoprotestantism tot datorită Părintelui nostru duhovnic. Lui îi datorăm foarte mult din puterea pe care o avem. Așa am ajuns noi la ţară… Nu cunoşteam pe nimeni aici, pur şi simplu am luat maşina şi ne-am plimbat prin satele apropiate de Cluj, să vedem ce căsuţă ne-am permite noi, ca să stăm cât mai aproape de Părintele duhovnic. Și aşa am ajuns de-am luat o căsuţă mică, ieftină, fără condiţii, fără nimic, pe care am amenajat-o cu greu, în timp – şi tot nu e gata, dar măcar interiorul e locuibil…

– Dar nu vă este greu la ţară, având în vedere că la oraş sunt alte facilităţi?

– Cu timpul am rezolvat şi facilităţile; mai greu, dar am rezolvat. E adevărat că niciodată nu va fi la ţară ca la oraş, cel puţin pe partea de confort, dar merită pentru celelalte avantaje – avem libertate, avem pământ sub picioare! Pentru noi e foarte important copiii să se trezească şi, direct din pat, să poată călca pe rouă, desculţi, sau să meargă singuri cu bicicletele pe uliţă până le pregătesc micul dejun. Și cel mai important e faptul că învăţăm afară. Putem citi la umbră, la soare, în pădure, oriunde altundeva decât într-un spaţiu închis şi mereu acelaşi.

Şi ritmul… ritmul e lucrul care ne face să vedem diferenţa – în oraş parcă timpul trece mult mai repede, niciodată nu ai vreme pentru nimic, chiar dacă sunt multe lucruri care înlesnesc treburile zilnice. Dar la ţară altfel se scurge timpul…

– Când mergeţi cu ei la oraş nu simţiţi că ar vrea să trăiască acolo?

– Nu. Deloc, deloc! Nu stăm la oraş decât câteva ore, pentru că ei mai au şi activităţi la Palatul Copiilor, dar când îi ducem într-un parc se plictisesc într-un timp foarte scurt și vor acasă. Nu e pentru ei, simt şi ei asta.

„Cot la cot lucrăm, şi la preparatul mâncării, şi la curăţenie”

– Dar cu cine socializează copiii la țară?

– Păi, în primul rând cu noi, că suntem o familie destul de mare, de șase membri. În al doilea rând, satul e la dispoziţia lor – e un sat mic, izolat, şi pe uliţă nu este nici un pericol, şi copiii sunt foarte liberi, socializează cu oameni de toate vârstele, cu copii de toate vârstele – şi e important, zicem noi, să socializeze şi cu oameni în vârstă, nu doar cu copiii de vârsta lor.

Spun asta pentru că am citit niște studii în legătură cu „şcoala acasă”, care spuneau că nu e tocmai bine pentru copii să socializeze numai cu cei de vârsta lor. Dacă socializează cu copii mai în vârstă, învață să asculte şi să pună întrebări, iar cu copiii mai mici decât ei se responsabilizează să aibă grijă. Învață, practic, să aibă altă atitudine decât cea de concurenţă, cea de la egal la egal, cum se întâmplă în sălile de clasă sau în grupele cu copii de aceeași vârstă.

– Aveţi patru copii – puteţi să faceţi o scurtă prezentare a fiecăruia?

– Da, sunt foarte diferiţi copiii… Să încep cu cel mai mare: Gabriel are 10 ani, e foarte energic, foarte curios, foarte ambiţios, foarte insistent, deşi uneori cam incomod pentru unii. Cu el e uşor să facem „şcoala acasă”, pentru că e foarte curios şi foarte ambiţios. Urmează două fetiţe, Iustina şi Irina, de 8 şi 6 ani. Ele sunt liniştite – au şi ele calităţile lui Gabriel, doar că mai moderate puţin. Iustina e foarte maternă, are grijă de cel mic, mă ajută la treburile casei cu plăcere şi cu drag, în schimb e mai timidă. Dar Irina îi ţine locul: când sunt întrebate, ea răspunde pentru toată lumea! Vladimir are 3 ani – e tot băieţel, dar mai liniştit decât Gabriel. Gabriel e cumva sufletul casei, ce-şi doreşte el se face, şi cam el hotărăşte activităţile noastre.

– Cum decurge o zi obişnuită din viaţa familiei dumneavoastră?

– Nu avem un program strict – un plan am în mare, care să privească o săptămână, o lună sau chiar un an şcolar, dar zilnic nu avem un plan obişnuit, tocmai pentru că aştept întrebările şi provocările lor. De dimineaţă, dacă e soare – şi chiar dacă nu e! – copiii, din primul minut în care deschid ochii, ies afară în curte să se joace. Începem lectura chiar de la primele ore ale zilei, pentru că sunt foarte proaspeți atunci, sunt mult mai atenţi.

Citim ce hotărăsc ei; ei aleg cărţile. Fie poveşti clasice, fie istorie – tot ce înseamnă lectură, şcoală… De exemplu, Gabriel e foarte preocupat de materiile care nu se studiază la vârsta lui, la clasa a III-a: vrea să-i citesc din fizică, din chimie, din geografie, din biologie, din istorie foarte mult, mai nou îl interesează și matematica. Cu matematica am crezut că o să avem probleme, dar cum am schimbat foaia cu şcoala publică, i s-a trezit interesul şi pentru matematică.

Dacă e Duminică, de exemplu, până mergem la Liturghie, ei vor să le citesc din „Biblia pentru copii” sau alte povestioare duhovniceşti. Nici nu mai ţin minte, sincer, dacă eu am propus să citim Duminica lectură duhovnicească sau ei, dar asta facem Duminica, nu ne ocupăm de chimie, fizică şi alte lucruri. În principiu asta citim, să stăm cumva în duhul sărbătorii.

– Și în cursul săptămânii, după lectura de dimineaţă?

– În cursul zilei pregătim cele ale casei, împreună le facem cu toţii, cot la cot lucrăm, şi la preparatul mâncării, şi la curăţenie… Noi, soțul meu și cu mine, pentru că lucrăm acasă, avem un program foarte liber şi putem să ne luam sarcina unul altuia oricând, şi oricare ar fi sarcina asta.

Se întâmplă să mai avem ore de lectură şi după-amiaza, dar în general acestea sunt afară, în curte sau chiar „în deplasare”, la plimbare în pădurea care este foarte aproape, pe deal. Sau, de cele mai multe ori, când noi avem de lucru după-masă, le dăm lor ceva să lucreze, fie exerciţii la matematică, fie să traducă ceva. Dacă nu cumva şi-au ales deja singuri. În general nu intervenim peste ce aleg ei. Dacă ei aleg să deseneze, să picteze sau alte activităţi de lucru manual (asta le place mult!), îi lăsăm. Dacă-i vedem că se plictisesc, atunci le propunem noi ceva. Uneori merge propunerea, uneori nu prea, mai încercăm și cu altceva sau îi lăsăm pe ei să aleagă între joacă şi studiu…

„Învăţare liberă, plăcută şi cu bucurie”

– Sunteţi printre puţinii părinţi din România care fac homeschooling. Cum aţi luat hotărârea aceasta?

– Să ştiţi că nu suntem chiar aşa de puţini, suntem chiar mulţi care facem asta, cel puţin în Ardeal, dar cred că şi în restul ţării. Suntem chiar mulţi, şi se pare că devenim tot mai mulţi.

Hotărârea aceasta am luat-o în urma unor dezamăgiri din pricina sistemului nostru public de învăţământ, dar nu asta e cel mai important; dezamăgirea vine probabil și din cauza faptului că suntem la o şcoală la ţară – şi, cum noi vrem să locuim la ţară şi nu intră în discuţie altă posibilitate, adică naveta, nu am fi stat la oraş pentru o şcoală mai bună. Probabil dacă eram la oraş am fi avut de unde alege, nu ştiu. Dar, acestea fiind condiţiile, am făcut pasul acesta cu „școala acasă” – e adevărat, la început cu un pic de teamă. Nu știam ce va fi, cum ne vom descurca… Ne era teamă în primul rând să nu rămână copilul în urmă, pentru că, desigur, nu putem noi să acoperim tot ce înseamnă şcoală, dar suntem surprinşi că merge bine deocamdată. Cu siguranţă nu o să acoperim toate materiile – și nici nu ne dorim asta! Este şi unul din motivele pentru care nu vrem să meargă la şcoala publică: nu vrem să înveţe din toate materiile la cel mai înalt nivel. Ni se pare un pic inuman – dacă copilul are o înclinaţie, nu contează, trebuie să le facă pe toate şi să nu aibă timp pentru înclinaţia respectivă!

Şi mai e un lucru important, la care noi ţinem: copilul are anumite curiozităţi la un anumit moment, iar şcoala nu are cum să-i răspundă, nu poate face faţă ritmului copilului. Mai ales Gabriel – stilul lui e foarte exploziv şi foarte curios, nu-i place ritmul şcolii, se plictiseşte şi vrea mereu altceva. El încă de prin clasa a II-a voia foarte mult să studiem istoria şi geografia şi fizica, iar acum vrea chimia. Toate lucrurile astea trebuiau amânate, îi tot spuneam: „Nu poţi acuma, lasă că o să înveţi la şcoală peste doi-trei ani, sau când o fi…”, şi ne era teamă că poate atunci nu o să-l mai intereseze, şi nu va putea asimila ca în acest moment, când e interesat. În schimb, prea multă matematică, zic eu, pentru vârsta asta, îl obosea, şi cu energia pe care trebuia să o acorde matematicii putea să asimileze alte lucruri, care îl interesau mai mult.

Iar în sistemul homeschooling se poate face un schimb de materii: poate să înveţe în clasa a III-a materii de clasa a IV-a sau a V-a, şi să lase, în schimb, ceea ce i se pare greu acum pentru mai târziu. Şi e mult mai cu roade aşa: copilul reţine altfel, învaţă cu bucurie, nu învaţă obosit, nu învaţă „pentru că trebuie”, nu învaţă pentru teste – nu învaţă pentru nimeni, decât numai pentru el. Învață de dragul de-a învăţa. Nu există în homeschooling nici obligaţie, nici termene-limită în care să înveţe o poezie sau o lecţie, nici frica că va fi examinat. Deci totul e învăţare liberă, plăcută şi cu bucurie.

„Copilul e făcut să înveţe singur, iar şcoala îl dezvaţă de lucrul ăsta”

– Dar cum vă pregătiţi dumneavoastră pentru a face faţă lecţiilor pe care le predaţi?

– În primul rând, prin achiziţionarea de multe cărţi, chiar cu riscul de a nu le folosi pe toate. Ăsta e primul pas care trebuie făcut: cărţi multe, din care citim împreună. Eu nu pregătesc o lecţie înainte – am şi eu bucuria de a descoperi unele lucruri sau de a le redescoperi într-o altă lumină, alături de el. În ziua de azi avem de unde alege foarte multe cărţi, foarte divers structurate, încât e imposibil să nu-i fie uşor părintelui care se ocupă de copil.

– Dar îl ascultaţi periodic, să vedeţi în ce măsură a asimilat ceea ce i-aţi predat?

– Nu. În primul rând nu se încurajează metoda asta la genul ăsta de şcoală, şi în al doilea rând nu e cazul, pentru că văd că ştie, şi singur povesteşte, chiar povesteşte şi altora ce a învăţat – şi fraţilor, şi altor copii. Și nici nu aş vrea să-l forţez să reţină lucruri care nu l-ar interesa. Deci se face o selecţie cumva naturală a lucrurilor care sunt importante să rămână în mintea lui și care nu.

– Dar când va vrea să ajungă la liceu, credeţi că va fi la fel de bine pregătit ca şi colegii care au făcut şcoală în învăţământul de stat?

– Nu pot să ştiu de pe acuma ce va fi cu copiii noştri. Din câte am citit, e normal să aibă unele lacune – dar pentru faptul că au învăţat în felul ăsta, fără stres, fără grabă, în orice moment pot recupera orice lacună, într-un timp foarte scurt, zic studiile. Și la fel zic și copiii care deja sunt adulţi şi au trecut prin asta – spun că au recuperat chiar cu plăcere, fără oboseală şi fără nici o problemă.

– Discutaţi şi cu alţi părinţi care fac homeschooling? Ați spus că sunteți foarte mulți.

– Sigur. Da, suntem mulţi, şi ne ştim, cel puţin online – dar suntem și familii care ne întâlnim în Cluj. Sunt şi adulţi – asta ne încurajează cel mai mult! –, sunt adulţi care au făcut şcoala în regimul asta, bineînţeles nu în România, dar care locuiesc în România acum și sunt foarte mulţumiţi, şi fac cu copiii lor la fel, şi toţi au zis că, deși nu au învăţat cantitativ ca şi ceilalţi, în momentul facultății (când de obicei se intră din nou în sistemul de învățământ de stat) nu au fost niciodată probleme să recupereze ceva din urmă.

– Care sunt punctele slabe şi care sunt punctele tari ale acestui sistem de homeschooling faţă de sistemul de stat?

– Deocamdată din experienţa mea nu pot să vorbesc, pentru că noi abia am început de un an, dar vă pot spune din ce am auzit şi am citit: ceea ce se problematizează cel mai tare e socializarea – lucru care mie nu mi se pare deloc o problemă, dat fiind faptul că copilul poate socializa oriunde. Pentru noi sunt mult mai importante alte aspecte, cum ar fi anturajul, care poate nu-i cel mai bun în sistemul de stat, şi mai degrabă sacrificăm socializarea decât să expunem copilul influenţelor negative. Nu mi se pare deloc o problemă să nu socializeze atât de mult cât ceilalţi, poate chiar e mai bine să stea mai mult cu noi, să fie mult mai liniştit, să stea în natură, să analizeze şi singur – în rest, trăim între oameni. Deci nu văd în asta o problemă.

Totuși, un punct slab ar fi faptul că eu probabil n-o să fiu capabilă să-i explic cele mai grele lecţii de fizică, de exemplu – dar suntem dispuşi la un moment dat să-i dăm nişte ore cu un profesor. Oricum se uită mult din ce se învaţă în şcoală. Şi apoi, se mai zice că copilul e făcut să înveţe singur, iar şcoala îl dezvaţă de lucrul ăsta! Sper să reuşim, să vedem şi noi cu ochii noştri… Deocamdată am observat că Gabriel face asta deja, învaţă singur, iar la matematică vrea să dezlege problemele, ceea ce e o mare schimbare față de anul trecut, când venea de la şcoală cu teme pentru matematică, unde i se explica ce are de făcut, dar nu voia să facă – nu era „de-al lui”, nu era aportul lui. El voia altceva, voia istorie, iar eu trebuia să-i spun: „Nu acum, fă ceea ce trebuie!”. Şi era aşa mereu o neîmpăcare a lui cu ce „trebuie”, a mea cu el, cu sistemul, cu toate…

„Vrem să-i creștem pe copii sub influenţa noastră, nu a altora”

– Intenţionaţi să intraţi şi cu ceilalţi copii în acest sistem de homeschooling?

– Da, intenţionăm. Dar să știți că nu suntem nici foarte supăraţi pe sistemul public, nici obsedaţi de homeschooling. Vrem să facem asta în primul rând pentru a-i creşte pe copii în sânul familiei, pentru a-i creşte lângă noi, sub influenţa noastră cel mai mult, nu a altora, pe care noi nici nu-i cunoaştem. Dacă copiii ar sta mai puţin la şcoală, probabil nu ne-am îngrijora atât de mult, dar programul e din ce în ce mai prelungit, timpul cu părinţii e tot mai scurt, şi practic copiii sunt crescuţi de alţii, nu de noi – sau de ei între ei. Nu mai ştim ce aud, ce li se propune să creadă, cum fac ei faţă anumitor propuneri… Cumva, ne scapă de sub control. Dar nici nu suntem obsedaţi să-i ţinem mereu lângă noi, să ştim mereu ce fac și ce vorbesc şi ce gândesc – totuşi mi se pare nedrept ca raportul ăsta şcoală-acasă să încline mai mult spre şcoală, adică să stea mai mult cu alţii decât cu noi. Şi acasă, când sunt cu noi, să nu aibă altceva de făcut decât să execute nişte teme date tot de-acolo, iar nouă să nu ne mai rămână nimic de făcut şi de lucrat cu ei.

– Ştiu că pictaţi icoane, faceţi fotografii… Intrând în acest sistem de homeschooling, mai aveţi timp să le faceţi pe toate? Mai puteți să vă ocupaţi şi de ceea ce e necesar pentru a aduce venituri în familie?

– Nu pot să zic că e uşor; e greu, dar ne-am obişnuit să nu pierdem timpul, să valorificăm fiecare jumătate de oră. Muncim pe brânci, dar având în vedere că de la şcoală deja veneau cu multe teme, ni se părea că ne ia o jumătate de zi numai ca să ne ocupăm de temele lor. Până vedeam noi despre ce e vorba, până le explicam, până îi convingeam să le facă… Cred că acum trebuie să stăm cu ei mai puţin timp decât atunci, pentru că ei înţeleg mult mai uşor de la noi, vedem că au înţeles, și mai departe lucrează şi singuri. E mult mai uşor când facem ceea ce vor ei şi nu ceea ce li se impune. Şi timpul, de asemenea, e mai scurt.

E greu să muncim cu ei mereu, dar eu cred că merită, sper să merite lucrul acesta. Şi faptul că lucrăm acasă pot să o iau chiar ca pe un avantaj. Sunt părinţi care fac sacrificii foarte mari ca să facă homeschooling cu copiii – unii, de exemplu, renunţă la serviciu. Noi oricum lucrăm acasă, deci suntem acasă mereu, şi printre altele ne ocupăm şi de ei, şi de noi. Iar la ţară, cum spuneam, ziua parcă e mai lungă, şi timpul se scurge altfel, ritmul e altul… Nu știu dacă la oraş am mai putea să facem asta, când ceasul e cel care dictează, şi calendarul, şi programările.

– Aş dori să adresaţi un cuvânt de încurajare pentru familiile cu mulţi copii care se descurcă greu.

– Din experienţa noastră, niciodată nu ne-a fost mai greu ca atunci când am avut un singur copil – şi financiar, dar şi psihic, din toate punctele de vedere. Un pic mai uşor când l-am avut pe al doilea, şi tot aşa, cam ăsta a fost ritmul. Dumnezeu ajută, fie că intervine cu ceva, fie că dă putere să fie dus greul. Și, sincer, nu am văzut familii cu un singur copil sau cu doi care să zică: „Ce bine că nu avem mai mulţi!” sau „Ne descurcăm!”. Şi ei se plâng la fel de mult ca noi că nu au timp, că îi solicită copiii, că le e greu – ba poate chiar mai mult! Şi am văzut familii cu mai mulţi copii cărora cu adevărat le e greu financiar şi nu se plâng atât; au alt raport faţă de greu. Nu ştiu, eu cred că Dumnezeu îi întăreşte, sau pur şi simplu se dobândeşte altă atitudine faţă de viață. Sau şi una, şi alta.

– Și o ultimă întrebare: ne puteţi relata minuni în care s-a văzut că Dumnezeu vă ocrotește și vă este aproape?

– Păi, la ce forfotă este la noi, pot să zic că în fiecare zi se întâmplă în primul rând minunile nevăzute! E o minune că a mai trecut o zi şi nu s-a întâmplat nimic rău. E o minune că e o zi liniştită, o zi cu pace. Dar stau şi mă gândesc, oare câte minuni nu or fi fost „tăcute”, de care nici nu ştim: poate copilul nostru era într-un mare pericol, iar noi nu am văzut, şi a fost o minune… Deşi sunt şi unele pe care le-am văzut: au scăpat ca prin minune din anumite mici incidente, cum se întâmplă. Minunile noastre sunt minunile zilnice, cele mai multe pe care nu le ştim.

 Material realizat de

Raluca Tănăseanu

Foto: Simona Andrușcă

Articol publicat în numărul 68 (Septembrie 2014) al revistei Familia Ortodoxă.