Familia preotului

Familia preotului, mai mult ca oricare altă familie, are datoria de a forma biserica din casă.

Pentru înființarea ei e nevoie de viața duhovnicească a părinților, mai ales a tatălui. Copiii simt această viață și se inițiază odată cu vârsta.

E necesar să se găsească întodeauna timp pentru discuții și rugăciuni în comun, după cum se găsește timp pentru discuțiile cu enoriașii.

Nu ne putem imagina un preot care să nu-și exprime bucuria sau necazurile cu ajutorul rugăciunii, cerând ajutorul dumnezeiesc și înălțând mulțumiri pentru bucuriile primite. Aceste rugăciuni de mulțumire și de cerere trebuie să fie un lucru firesc în familie, unde tatăl, în calitatea să de preot, se comportă acasă ca și la biserică, în timpul slujbei. Cine, dacă nu preotul, trebuie să organizeze în mod sistematic discuții pe teme religioase cu copiii, cu explicarea semnificației anumitor slujbe, cu lecturi din Evanghelie sau fragmente din Vechiul Testament? Atunci când toate interesele religios-bisericești rămân în afara casei, undeva în biserică, este puțin probabil ca fiii și fiicele lui să crească în credință; în conștiința lor slujirea tatălui devine o simplă slujbă, o sursă de venit, iar bârfele și discuțiile deșarte nu zidesc sufletul.

Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București 2017, p. 240