Hristos a Înviat! La Paşti de George Coşbuc

George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud — d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost un poet român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.

Supranumit şi „poet al ţărănimii”, „poetul satului” sau „poetul neamului” – „Coşbuc este nu numai un desăvârşit tehnician, dar nu rareori şi un mare poet, profund original, un vizionar, cu accent ardelean evident, al mişcărilor sufleteşti sempiterne” (George Călinescu).

Temele de bază ale creaţiei sale cuprind domenii fundamentale ale spiritului românesc precum iubirea şi natura, marile evenimente din viaţa satului (de exemplu naşterea, nunta, botezul şi moartea), revolta socială, trecutul de luptă şi Războiul de Independenţă. Poeziile lui George Cosbuc sunt dominate de echilibru şi optimism, ceea ce le conferă o elasticitate magnifică. Privite în ansamblu, versurile lui Coşbuc se înscriu printre cele mai îndrăgite valori clasice ale literaturii române.

În aprecierile criticilor literari, Coşbuc este văzut ca un mare talent, mai presus de toţi, care a reuşit să depăşească dulcegăria somptuoasă a lui Vasile Alecsandri şi filozofia sufletească sfâşiată a lui Eminescu. Vorbind despre „cântarea” lui Coşbuc, Octavian Goga apreciază că ea „se desfăşoară în imnul vast al naturii”. Totodată, natura creată de Coşbuc este o natură umanizată, robustă, fremătătoare, în necontenită germinaţie; asupra ei îşi exercită activitatea specifică ţăranului (Dumitru Micu).

Creaţiile coşbuciene primesc un caracter de veridicitate puternic în ochii criticii, prin faptul că scriitorul cunoaşte „toată viaţa ţărănească, de la bucuriile şi veselia nunţii, până la durerea morţii, toate năcazurile ţărăneşti (…) nu din cărţi, ci trăite de el” (Constantin Dobrogeanu-Gherea).

***

La Paşti
de George Coşbuc

Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi sălciile-n albă floare
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.

Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic: Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Şi-un vânt de-abia clătinător
Şopteşte din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

E linişte. Şi din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Şi clopotele cântă rar:
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale!

Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră ne e soarta
Şi viaţa este tot, nu moartea.

Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.

Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!