Iconostasul din dulap
Părintele Gheorghe povestea cum prin anii ’70 a trecut pe la Mănăstirea Căpriana, unde, fiind adolescent, a deprins abc-ul credinţei. Acolo a poposit la o soră medicală (mănăstirea era prefăcută în spital). La un moment dat a vrut să-şi facă semnul crucii şi a căutat cu ochii vreo icoană.
– Nu avem voie, i-a răspuns prompt gazda şi a deschis uşa unui dulap. Pe una dintre poliţe era aranjat un adevărat iconostas şi o candelă.
Astfel, credincioşii găseau mai multe modalităţi de a-şi păstra valorile milenare în focul mistuitor al ateismului sovietic. Şi, în primul rând, icoanele. Multe dintre ele au fost păstrate cu riscul pedepselor crunte şi restituite sfintelor lăcaşe după 1989.
Icoanele făcătoare de minuni, prin harul lui Dumnezeu, emană lumină taborică, necreată, răspîndesc mireasmă, izvorăsc mir, plîng, izvorăsc sînge; se înnoiesc; li se arată oamenilor în viziuni, în vise, se transpun prin aer; plutesc pe mări, atîrnă în aer; nu se mistuie în foc; apar din pămînt, din apă, la rădăcinile, în ramurile copacului sau în scorbura lui.
Icoanele opresc răspîndirea epidemiilor groaznice şi a bolilor molipsitoare, vindecă oamenii de boli incurabile. În cazuri de boli grave chipul făcător de minuni era adus din biserică acasă sau la spital şi acolo se săvîrşea un tedeum.
Prin icoane se vindecă nu numai bolile fizice, ci şi cele sufleteşti, icoanele mîngîie, susţin, salvează de sinucidere. Prin icoane sufletele oamenilor evlavioşi se umplu de bucurie, dar sînt şi pedepsite pentru păcatele nepocăite. Uneori sfinţii coboară de pe icoană şi vin în ajutor.
Să cinstim, deci, sfintele icoane, să nu uităm că ele îşi pot găsi locul nu numai în sfintele lăcaşe, ci şi în casa fiecăruia dintre noi. Într-un colţ dinspre răsărit, luminat de flacăra unei candele, e bine să avem, în primul rînd, icoana Mîntuitorului, a Maicii Domnului, apoi – a sfîntului casei, a sfinţilor ale căror nume le poartă membrii familiei ş. a.
Leo BORDEIANU