Ieromonahul Inochentie (Levizor) de la Balta: dezvăluiri puţin cunoscute

„S-a ridicat un călugăr oarecare, cu numele Inochentie, ieromonah al mănăstirii din Balta, care a îndrăznit să strige «că nu ţarul este capul Bisericii, ci Hristos». De asemenea acest călugăr, întemeindu-se pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel, afirma că Sfânta Evanghelie şi Liturghia trebuie să se citească poporului în limba sa.”

(Zamfir Ralli-Arbore)

24 februarie, anul 1875
În partea de nord a Basarabiei, în judeţul Soroca, şi anume în satul Cosăuţi, într-o familie de creştini ortodocşi, se naşte un prunc care primeşte la botez numele Ioan. Despre copilăria ieromonahului Inochentie nu se găsesc izvoare scrise. Aflăm numai că a făcut şcoala primară în limba rusă [1], cum e de crezut, în satul natal Cosăuţi.

În vara anului 1894, Ioan Levizor, având un paşaport (carte de identitate) eliberat de către administraţia plasei, părăseşte casa părintească, satul în care s-a născut şi intră la acultare la Mănăstirea Dobruşa, ţinutul Orheiului, ca frate (posluşnic) particular.

1894-1897. Ascultare la Mănăstirea Dobruşa
După trei ani de ascultare la Mănăstirea Dobruşa, timp în care a îndeplinit şi ascultarea de chelar, Ioan cere de la arhimandritul Porfirie binecuvântarea şi actele necesare pentru a putea pleca din sfântul lăcaș.

1897-1899. Ascultare la Mănăstirea Sf. arhanghel Mihail din Kiev
Împreună cu câţiva mahalagii, merge în pelerinaj la Sfânta Lavră Pecerska din Kiev. Umblând prin peşterile în care se păstrează sfintele moaşte, ascultând sfânta liturghie în Sfânta Lavră, Ioan este cuprins de dragostea şi de frumuseţea celor văzute., hotărându-se să rămână la Mănăstirea Sf. Arhanghel Mihail, la racla sfintei  mari muceniţe Varvara, unde este primit în postul vacant de cântăreţ. La această mănăstire a stat un an şi jumătate, cântând la strană.

1899-1890. Ascultare la Mănăstirea Sf. Mucenic Andrian, gubernia Iaroslavl
La Mănăstirea Sf. Mucenic Andrian, Ioan a stat doar nouă luni, din pricina purtărilor rele şi sălbaticelor năravuri ale unor slujitori care mergeau împotriva lui. Luându-şi actele de la arhimandrit, se întoarce înapoi la Kiev, la Mănăstirea Sf. Arhanghel Mihail, unde se îmbolnăveşte de pneumonie. Ţinând cont de recomandările medicului, de a sta cât mai mult timp la aer curat, Ioan se reîntoarce la Mănăstirea Dobruşa, unde clima blândă şi aerul curat îi erau prielnice pentru un tratament corespunzător. Peste trei sau patru luni, Ioan Levizor a părăsit Mănăstirea Dobruşa, de astă dată
pentru totdeauna, şi a mers la Sf. Lavră Poceaev din gubernia Volîni (Ucraina de vest).

Autorul inochentist ne comunică curioase amănunte din viaţa lui Ioan Levizor: „Însănătoşindu-se, Ioan merge la Sfânta Lavră Poceaev. Acolo, cu purtările sale cele bune, a fost plăcut Arhimandritului Antonie Volânschi, care îl iubea foarte mult pe dânsul” [2, p. 12]. Peste doi ani, a fost luat de Arhimandritul [3] Antonie [4] la Petrograd [5], la Mănăstirea Sf.Mitrofan, unde a cântat în strana arhierească şi „de multe ori şi în duma împărătească a cântat, unde a şezut şi la masă cu împăratul Nicolaie [6] şi cu toţi membrii din Dumă” [7, p. 12]. Ştirea precum că Ioan Levizor a fost la Petrograd se adevereşte şi din alte izvoare [8, p. 71].

Se presupune că în capitala imperiului Rus, Ioan ar fi văzut mişcarea muncitorilor în frunte cu preotul revoluţionar Gapon [9]. Din Petrograd, se presupune că Ioan ar fi mers şi la protoiereul Ioan Serghiev [10] din Cronştadt [11, p. 71].

1907. Ajuns la mănăstire în Balta Podoliei
„Când s-a întors din Petrograd la Sf. Lavră Poceaev”, – ne relatează autorul inochentist – el s-a dus acasă să-şi vadă părinţii şi rudele. Din satul său natal, Cosăuţi, a mers la Mănăstirea Chiţcani (Noul Neamţ) [12]. Despre şederea lui Ioan la această mănăstire nu am găsit informaţii. Se ştie însă că, întorcându-se de la Mănăstirea Chiţcani înapoi acasă cu trenul, în compartimentul în care călătorea a făcut cunoştinţă cu stareţul Mănăstirii de la Balta – părintele Ambrosie.
Despre ce-au vorbit Ioan cu stareţul de la Balta nu avem de unde şti. Din izvorul din care am citat până acum [13], aflăm însă că: „Văzându-l stareţul pe dânsul aşa smerit, blând şi înţelept întru Domnul, a început ai zice să meargă cu dânsul la Baltă.

Ioan s-a gândit şi a hotărât sa meargă cu dânsul la Baltă” [14, p. 12]. La Mănăstirea de la Balta, Ioan este călugărit cu numele Inochentie, – „din fratele Ioan a fost chemat părintele Inochentie” [15, p. 13]. La 15 august 1908, călugărul Inochentie (Levizor) este ridicat în treapta de diacon, iar peste opt luni, la 19 aprilie 1909, este hirotonit de către episcopul de Kameneţ-Podolsk, Preasfinţitul Serafim.
Rânduiala preoţească călugărul Inochentie o îndeplinea „cu mare evlavie şi luare aminte la toate şi cu frica lui Dumnezeu, netrecând nimica din pravila mănăstirească” [16, p. 13].

La Balta, ieromonahul Inochentie a găsit un teren bine pregătit pentru activitatea religioasă, mulţumită multor tradiţii privitoare la personalitatea şi viaţa renumitului mistic, preotului Teodosie Leviţchi, cu multă evlavie păstrate de populaţia din localitate.

În a doua jumătate a anului 1909, despre ieromonahul Inochentie de la Balta deja se zvonise în toată Basarabia, ţinutul Podoliei, ţinutul Hersonului, dar şi în alte părţi. La Balta se îndrepta mulţime de popor (basarabeni, ucraineni, ruşi), ca să-l vadă pe Inochentie şi să primească binecuvântarea lui. Acesta, la rândul său, propovăduia Evanghelia Mântuitorului Hristos, chemându-i pe toţi la pocăinţă. „Peste tot norodul striga părintele Inochentie în gura mare ca un leu, învăţând şi chemând norodul la pocăinţă”.

La Mănăstirea de la Balta se petreceau minuni de tot felul, vindecări, întoarceri la credinţă prin lucrarea miraculoasă de la racla preotului Teodosie Leviţchi, dar şi prin meşteşugul duhovnicesc şi darul de taumaturg ale ieromonahului Inochentie, care de atunci avea să fie numit, cu duioşie basarabeană „părinţelul”. Toate acestea umpleau de bucurie inimile ţăranilor simpli, neştiutori de carte, dar însetaţi de dreptate şi adevăr.

Amploarea cu care se desfăşurau lucrurile la Balta a început să îngrijoreze conducerea Bisericii Ortodoxe ţariste; deşi la început stăpânirea bisericească locală şi cârmuirea Mănăstirii de la Balta erau mulţumite, deoarece mulţimea tot mai numeroasă de pelerini devenise o sursă importantă de venituri. Evenimentele de la Balta au stârnit nemulţumirea Arhiepiscopului de atunci al Chişinăului, Serafim (Ciciagov). Explicabil, fiindcă masivele pelerinaje de credincioşi la Mănăstirea din Balta făcuseră să scadă interesul pentru viaţa religioasă din eparhia pe care o păstorea. Acesta din urmă, ticluind denunţurile sale cu privinţă la mişcarea care se formase în jurul ieromonahului Inochentie şi trimiţându-le Sinodului de la Petersburg, a cerut permutarea imediată a ieromonahului Inochentie la Mănăstirea Valaam sau Soloveţk de la Marea Albă.

Rezultatul însă nu a fost chiar pe măsura aşteptărilor Arhiepiscopului Chişinăului Serafim. După cerecetarea rezultatelor anchetei cu privire la cauza ieromonahului Inochentie de către comisia sinodală, Sfântul Sinod de la Petersburg emite un decret semnat de ober-procurorul Pobedonosţev, în care se poruncea mutarea ieromonahului Inochentie (Levizor) de la Mănăstirea Balta la Kameneţ-Podolsk, sub ascultarea episcopului Serafim – arhiereul locului.

În ce priveşte persoana ieromonahului Inochentie, arhiereul Podoliei, în urma anchetei effectuate, raporta: (…) „dimpotrivă, s-a dovedit că dânsul, Inochentie, este evlavios, modest, dezinteresat şi îndeobşte e un călugăr cu multă tragere de inimă, serveşte pe aproapele său şi nu e în stare să înşele sau să spună neadevăruri”. În viaţa mănăstirii, adăuga arhiereul, ancheta într-adevăr a constatat unele nereguli, acestea însă cad pe seama administraţiei mănăstireşti, şi nu a lui Inochentie.

Ţinând seama de raportul arhiereului din Podolia, Sinodul a respins cererea arhiereului Serafim al Basarabiei din 5 noiembrie 1910 şi, prin hotărârea sa din 22 martie/6 aprilie 1911 nr. 2567, a recunoscut că în activitatea ieromonahului Inochentie nu au fost constatate crime care ar provoca îndepărtarea lui din eparhia Podoliei şi aşezarea la Mănăstirea Valaam sau Soloveţk. În urma acestei hotărâri trimise arhiereului Podoliei prin ucaz sinodal, ieromonahul Inochentie a fost permutat, în mod definitiv, la casa episcopală a Podoliei, pentru a se afla sub directa supraveghere a episcopului Serafim.

Arhiereul Podoliei, Serafim, om încercat în credinţă, care într-adevăr a avut destule ocazii în viaţă să vadă persoane cu duh necurat (demonizate), persoane bolnave de epilepsie (sau de o altă boală psihică), sau pur şi simplu şarlatani dornici să se îmbogăţească pe spatele bieţilor ţărani neştiutori de carte, dorind probabil să înţeleagă cine este acest ieromonah Inochentie, a acceptat ca acesta să fie cercetat de către medici. Aceștia au constatat că Inochentie suferă de mania grandoarei în chestii religioase. Cu toate că arhiereul Serafim a asistat la cercetarea făcută de medici, Preasfinţia Sa, după cum putem judeca pe temeiul materialului din arhive, a ţinut parte ieromonahului Inochentie şi probabil, nefiind de accord cu constatarea superficială a medicilor, nu a găsit de cuviinţă să comunice Sinodului rezultatele investigării medicale, astfel
că ierom. Inochentie putea să-şi continuie activitatea sa.

1910-1912. La Kameneţ-Podolsk
După aproape doi ani petrecuţi la Kameneţ-Podolsk sub ascultarea arhiereului Podoliei Serafim, situaţia ieromonahului Inochentie nu sa schimbat deloc. Ba dimpotrivă, pe lângă faptul că încoace venea tot mai multă lume să-l vadă şi să-l asculte pe Inochentie, acesta, în urma încercărilor la care a fost supus, a început să fie simpatizat şi de către unele feţe bisericeşti, printre care se pare că şi episcopul Serafim al Kameneţ-Podolskului [17]. Însî ceea ce se întâmpla acum în jurul ieromonahului Inochentie nu era pe placul multora. Atât clerul bisericesc, cât şi cinovnicii aflaţi în slujba ţarului vedeau în acesta un element de destabilizare a situaţiei, care încetul cu încetul aluneca spre anarhie. Clerul avea cu Inochentie răfuielile sale: acesta de mult timp le stătea ca un spin în talpă. Pe lângă faptul că propovăduia activ împotriva fariseismului şi fărădelegii acestora, ieromonahul Inochentie îi lăsa şi fără enoriaşi, care mergeau sute de kilometri pentru a-l vedea pe „părinţălu”.

Hotărârea Sinodului de la Petersburg de al duce pe Inochentie cât mai departe de ochii lumii a fost influenţată de plângerile mai multor feţe bisericeşti influente, în frunte cu Arhiepiscopul de atunci al Chişinăului Serafim (Ciciagov). Acesta, la data de 7 noiembrie 1911, raportează Sinodului în scris, sub nr. 922, şi verbal că influenţa rea a ieromonahului Inochentie continuă şi că, după părerea sa, influenţa aceasta nu va înceta, atâta vreme cât acest călugăr se va afla în apropierea eparhiei Chişinăului, deoarece această apropiere dă moldovenilor toată putinţa de a avea cu dânsul un contact neîntrerupt.

În urma acestui raport alcătuit de către arhiereul Basarabiei, Sinodul reacţionează prin hotărârea din 16/21 februarie 1912, nr. 1294, în care se porunceşte ca ieromonahul Inochentie să fie permutat la Mănăstirea chinovială de la Murom, gubernia Oloneţk.

1912-1917. În exil la Murom şi Soloveţk
Când ieromonahul Inochentie a ajuns la Murom, a găsit o mănăstire nu prea mare, condusă de arhimandritul Ioanikie, în vârstă de 90 de ani. Autorul inochentist susţine că Inochentie, ajuns la Murom, a găsit mănăstirea într-o stare avansată de degradare morală: „De aici au început mai grele munci pentru dreptate, a scumpului şi iubitului părinte Inochenti. Acolo ei au pus pe dânsul cele mai grele ascultări. Preoţii toţi fumau tutun şi prin biserică intra cu ţigara în mână. Vasele cele sfinte şedeau neşterse. Părintele (Inochentie) când a intrat şi a văzut, le zise ca să nu intre în biserică cu ţigara, că nu se poate. Au curăţit, au spălat şi au şters toate vasele, a făcut curăţenie în toate, dar ei mai rău erau (se purtau) cu dânsul” [18, p. 23].

Cercetând asupra versiunilor existente în legătură cu exodul şi cauzele exodului la Mănăstirea Murom a pelerinilor basarabeni în frunte cu ieromonahul Inochentie, am ţinut mult ca esenţa concluziei referitoare la acele evenimente să se bazeze numai şi numai pe mărturii şi argumente veridice.

9 martie 1912. Ieromonahul Inochentie, prin hotărârea Sinodului de la Petersburg, este exilat la Mănăstirea Murom, ţinutul Oloneţk de la Marea Albă. La această mănăstire [19], la început ieromonahul Inochentie într-adevăr a avut de îndurat multe greutăţi [20], invidie din partea unor călugări. Dar cu trecerea timpului, Inochentie s-a bucurat de libertate, permiţându-i-se să facă călătorii în afara mănăstirii; să-şi reînceapă activitatea de predicator în mijlocul adepților săi ( care se adunau din ce în ce mai mulţi).

Relaţiile cu autorităţile mănăstirii se răcesc odată cu moartea bătrânului arhimandrit Onisim (Ioanikie). Din surse oficiale aflăm că atitudinea binevoitoare a arhimandritului Mercurie faţă de ierom. Inochentie s-a schimbat brusc, în momentul în care Inochentie a refuzat să-i dea acestuia suma de 12.000 ruble (o sumă considerabilă). Atunci Merkurie a trimis autorităţilor eparhiale din Oloneţk un raport din care se vede că şi-a schimbat radical părerile sale despre ierom. Inochentie, aruncând grele învinuiri la persoana acestuia şi asupra pelerinilor veniţi din Basarabia.

Marţi, 5 februarie 1913: arhimandritul Merkurie începe prigoana asupra următorilor părintelui Inochentie. Pe un ger nemilos, mulţimea este alungată afară din clădirile mănăstireşti. Inochentie vede toate cele întâmplate. Nimerind într-o situaţie atât de grea, ieromonahul, împreună cu tot poporul său (probabil, în urma unei hotărâri generale) au ieşit din mănăstire, îndreptându-se pe jos până la staţiunea Neandoma a CF de Nord, la o depărtare de 300 km. În condiţii extrem de grele ale iernii ruseşti, îndurând frig şi foame, aceştia au mers în total unsprezece zile.

Joi, 7 februarie 1913: între satul Neghijim şi târgul Pudoj, s-a produs primul incident cu autorităţile civile, în urma căruia ieromonahul Inochentie este străpuns cu baioneta în coastă.

16 februarie 1913: în ziua sâmbetei lui Lazăr, ieromonahul Inochentie, cu tot poporul său, ajunge în apropierea satului Peceni, unde, în urma măcelului organizat de soldaţi, patruzeci de persoane dintre basarabeni sunt vătămate grav, iar ieromonahul Inochentie este arestat, bătut şi batjocorit, după care, a doua zi, este transportat în oraşul Petrozavodsk [21], unde a fost condamnat la un an de zile detenție, „pentru că tulbură lumea şi se lua mult norod după dânsul” [22], în renumita închisoarefortăreaţă din acest oraş.

La 30 iulie 1913, în faţa Sfântului Altar al bisericii de pe teritoriul închisorii din Petrozavodsk, ieromonahul Inochentie avea să rostească faimoasa sa „Cea din toată inima pocăinţă şi făgăduinţă sub jurământ” [23], care nu poate fi numită altfel decât produs al poliţismului ţarist, în care Inochentie îşi face mea culpa, promiţând că se va lăsa de toate cele de care se făcuse vinovat. De ce grozave păcate l-a învinuit Biserica sinodală rusească pe „nevrednicul şi mult păcătosul” ieromonah Inochentie? La alcătuirea textului rostit de acesta vor fi contribuit, de bună seamă, luminate capete de bogoslovi (teologi), care s-au străduit ca prin didacticismul solemn al demonstraţiei şi prin retorismul scorţos al discursului să-l facă să semene cu soborniceştele hotărâri ale perioadei patristice, în care erau osândiţi marii ereziarhi, căzuţi, ca şi Inochentie, „în starea de pierzanie a sufletului, sumeţinduse cu duhul, cu minte şi inima robite de diavolească mândrie” [24, p. 203].

La data de 2 iulie 1913, arhiereul din Oloneţk înaintează Sinodului, sub nr. 3549, “Pocăinţa” ierom. Inochentie şi, totodată, avizul său, precum că călugărul Inochentie, ţinând seama de pocăinţa lui, ar putea să fie lăsat în călugărie şi în demnitatea sa de preot, fiind totuşi oprit de a propovădui şi de a oficia slujba dumnezeiască. În baza acestui raport, dar şi a altor acte sinodale emise în anul 1913, de care am amintit mai sus, Sinodul în 26 iulie – 23 august 1913 a luat următoarea hotărâre faţă de persoana ierom. Inochentie: „ (…) să fie mutat, pentru a-şi împlini pedeapsa, la Mănăstirea Soloveţk, rămânând totuşi oprit de la oficierea slujbei dumnezeieşti, până la noi dispoziţiuni. Arhimandritul Ioanikie, stareţul acestei mănăstiri, v-a fi însărcinat, după propria sa judecată, să aleagă pentru Inochentie un loc de trai” [25]; de asemenea, să hotărască şi asupra felului de îndeletnicire, cu neapărata condiţie ca Inochentie, câtă vreme va sta la această mănăstire, să fie supravegheat neadormit de către un stareţ mai iscusit în viaţa spiritual [26, p. 50].

Adepții ieromonahului Inochentie, dorind să-şi vadă păstorul, străbăteau peste 2700 de kilometri cu trenul până la Arhanghelsk, iar de acolo, ca să ajungă până la insulele Soloveţk, mai străbăteau cu vaporul încă 600 de kilometri. Din mărturiile celor care au ajuns până la Soloveţk la părintele Inochentie, aflăm: „Acolo pe dânsul tare îl necinstea şi cum mai rău îl batjocorea; şi la cel mai greu lucru îl puneau ca să-l omoare, dar el dacă era cu puterea de sus, încă mai tare şi mai frumos se făcea” [27, p. 46]. Lângă chilia ieromonahului Inochentie stăteau doi străjeri, care nu-l lăsau nici pe o clipă fără supraveghere. Acestuia i se interzicea categoric să facă deplasări în afara mănăstirii.

Iunie 1917. Eliberarea ierom. Inochentie din exil
Revoluţia din februarie, 1917 a zguduit din temelie întreg Imperiul Rus. Împăratul Nicolae al II-lea abdică de la prestol, conducerea imperiului fiind preluată de Guvernul Provizoriu. Din puşcării au fost eliberaţi toţi cei condamnaţi de autorităţile ţariste. Din surse inochentiste aflăm: „S-a făcut revoluţie mare peste toată Rusia şi poporul tot au primit slobozenie de peste tot locul” [28] În ziua de 1iunie 1917, ieromonahul Inochentie, după cinci ani de exil, părăseşte Soloveţkul şi, însoţit de câţiva credincioși de-ai săi, ia drumul spre casă.

Părintele Inochentie era aşteptat de adepţii săi la „Grădina Raiului” – o mănăstire subterană, situată în apropierea satului Lipeţki, gubernia Herson (actualmente raionul Kotovsk, regiunea Odesa, Ucraina). Această mănăstire a fost săpată pe moşia dăruită de fraţii Mardari (Gherasim, Sofronie, Nechita) pe când ierom. Inochentie se afla în exil. Cu binecuvântarea părintelui Inochentie, oamenii săi, în taină, fără permisiunea autorităţilor, au săpat în pământ o peşteră de dimensiuni foarte mari [29], iar deasupra peşterii, au sădit o vie şi o livadă.

Poporul simplu, auzind despre reîntoarcerea din exil a păstorului iubit, se îndreptau tot mai mulţi în pelerinaj la „Grădina Raiului”. Fiecare aducea jertfă din puţinul pe care-l avea, pentru trebuinţele mănăstirii. Această jertfă se împărţea la cei care duceau lipsă. De multe ori se întâmpla ca în pelerinaj la „Grădina Raiului” să se pornească tot satul, cu preoţi în frunte. Când ajungeau la Grădină, de faţă cu tot poporul slujeau molebne, după care mergeau şi luau binecuvântare de la părintele Inochentie. Veneau calici, săraci, mişei şi cei ce aveau lipsă de toate cele trebuincioase în lumea
aceasta şi el le împlinea dorinţele la fiecare. „Veneau unii ca leii şi se întorceau înapoi ca mieii” [30, p. 60].
Sub conducerea şi purtarea de grijă a părintelui Inochentie, mănăstirea „Grădina Raiului” devenise un mare centru spiritual al creştinilor din Basarabia, Podolia, Kerson, iar vestea despre această mănăstire se răspândise departe peste hotarele acestora. Vremurile, însă, erau vitrege, întreaga Rusie era cuprinsă de mari tulburări. Bolşevicii pregăteau knockoutul monarhiştilor, care s-a petrecut în luna octombrie a anului 1917, când pe scările Palatului de iarnă din Petersburg bolşevicii defacto preiau puterea peste toată ţara.

Cu bolşevicii ieromonahul Inochentie avea un dialog aparte. Izvoarele inochentiste relatează următorul caz: „Polcuri de muscali veneau înfocaţi să fărâme tot şi când îl vedeau pe părintele Inochente uita de toate şi începea a tremura. Părintele îi blagoslovea şi le da câte un şervet, câte 2-3 carboave, brâişoare, cruciuliţe, băsmăluţe de nas, ţoluri de aşternut, oghele de încălţat, îi hrănea pe toţi, îi cinstea şi blagoslovindu-i se duceau înapoi.

Cu răbdarea şi cu smerenia sa, până în ultimele clipe ale vieţii sale, ieromonahul Inochentie, a ruşinat pe toţi clevetitorii şi vrăjmaşii săi”: „El era departe de toată răutatea, vrajba, invidia şi fărădelegea nu o iubea. Inima lui era plină de toate bunătăţile duhovniceşti; mândria şi slava deşartă îi erau urâte; iar cu predica rostită din adâncul sufletului, a cucerit inimile celor care veneau la dânsul. Unde numai nu a fost părintele Inochentie, peste tot a îmbodobit bisericile cu icoane şi cu veşminte bogate. Lumina poporul cu Cuvântul lui Dumnezeu şi împărţea la fiecare cruciuliţe, iconiţe, cărţi cu conţinut religios; pe fiecare îl înoia sufleteşte, le întărea credinţa, pe toţi îi călăuzea la unirea cu Biserica sobornicească şi apostolească a lui Hristos.

El spunea: «Pocăiţi-vă şi pregătiţi-vă, fiindcă vremea a venit, numai ceasul încă nu a sosit. Vremurile de pe urmă le trăim. Cine va crede şi se va însemna drept cu semnul Sfintei Cruci şi va păzi Sfânta Biserică, se va mântui; iar cine nu va crede şi nu se va însemna cu semnul crucii, va fi osândit». El spunea: «Iubiţi-vă unul pe altul, ajutaţi-vă, rugaţi-vă unul pentru altul, pentru că iubirea frăţească e mai tare
ca fierul şi-i mai scumpă ca postul şi rugăciunea» [31].

Decembrie 1917. „Mă voi duce degrabă în altă împărăţie…”
Cu patru-cinci săptămâni înainte de a pleca din lumea aceasta, părintele Inochentie s-a adresat credincioșilor săi: „Mă voi duce degrabă în altă împărăţie şi voi schimba cuşma cu împăratul”. Aceştia, neînţelegând ce dorea să spună părintele, ziceau: „Vom veni şi noi unde te-i duce, măcar în Germania”. Iar părintele Inochentie, văzând că aceştia nu au înţeles nimic din ce a grăit, a zis: Acolo nu veţi veni la mine, cum veniţi aici cu maşina şi cu căruţele, da curaţi trupeşte şi sufleteşte, nu cu călcâiele măscărite” [32, p. 68]. Adeseori le spunea: „Degrabă mi se va lua o chilie în peşteră şi oi şedea acolo. Voi pe mine nu mă veţi vedea, dar eu vă voi vedea, până mă vor scoate de acolo;
că eu nu am loc nicăierea în lumea aceasta, că-s gros şi nu încap în toată lumea”.

Cu două săptămâni înaintea anului nou, părintele Inochentie a poruncit să iasă toţi lucrătorii din peşteră, i-a pus în rând câte doi şi i-a numărat. După aceea a zis: „Aceasta este oastea popii! Eu nu voi mai şedea de acum mult cu voi în ciurcelele astea, da mă voi ridica şi eu mai sus, ca până la anul nou şi apoi mă voi duce de la voi” [33, p. 68]. Toate prorocirile ieromonahului Inochentie s-au împlinit întocmai. La 30 decembrie anul 1917, la ora 9:00 dimineaţa, părintele Inochentie s-a mutat din viaţa aceasta vremelnică la viaţa cea veşnică. Cu adâncă durere au primit cei aflaţi la „Grădina Raiului” vestea despre moartea părintelui lor Inochentie, care a plecat în Împărăţia lui Dumnezeu, Căruia i-a slujit cu credinţă şi cu dreptate toată viaţa.
În prima zi a anului 1918, este înmormântat de către adepții săi în peşteră, într-o chilie pregătită şi amenajată din timp chiar de părintele Inochentie.

Pr. Mihail Bortă

e-mail: [email protected]

Referințe bibliografice

1. Pr. Constantin Popovici. Declaraţie scrisă.
2. Ibidem, p. 12.
3. E o greşeală: Antonie (Hrapoviţki), din 1902 era episcop al eparhiei Volîni.
4. Antonie (Hrapoviţki), Arhiepiscop Volînski, 1902-1914. La soborul arhieresc din 1917-1918, a fost ales candidat la patriarhie, acumulând cele mai multe voturi. Prin tragere la sorţi însă, a fost ales Mitropolitul Tihon (Belavin), Antonie fiind înscăunat Mitropolit al Kievului.
5. Azi Sankt Petersburg.
6. Împăratul Nicolae al II –lea, țarul Imeriului Rus.
7. F. Postolachi, Gh. Arion, I. Băleanu, În scurt viaţa şi faptele Părintelui Inochenti de la religioase se oficiau în două limbi: română şi slavonă. Mănăstirea prezintă un mare interes religios, istoric, artistic şi peisajistic.

8. Misionar eparhial pr. T. Chirică, Pro domo sua. Amintirile… L. C., p. 71.
9. Gapon Gheorghi Apolonovici(1870–1906) – preot ortodox, iniţiatorul şi organizatorul  «Собрания русских фабрично-заводских рабочих Санкт-Петербурга» – „Adunarea muncitorilor ruși de la uzinele şi fabricile din Sankt Petersburg” din 1904.
10. Sfântul Ioan din Kronştadt (Ioan Ilici Serghiev), născut la 19 (31) octombrie 1829, în localitatea Sura, reg. Arhanghelsk, trecut la Domnul la 20 decembrie 1908 (2 ianuarie 1909) în Kronştadt. Sfânt rus, preot al Bisericii Ortodoxe Ruse, mare predicator şi scriitor religios, membru al Sf. Sinod. A fost canonizat în anul 1964 de către Biserica Ortodoxă Rusă din Exil şi la 14 iunie 1990 – de către Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhatul
Moscovei), ziua prăznuirii – 20 decembrie după calendarul iulian.
11. Misionar eparhial pr. T. Chirică, Pro domo sua. Amintirile… L. C., p. 71.
12. Mănăstirea Chiţcani (Noul Neamţ), situată în Basarabia, judeţul Tighina, pe malul fluviului Nistru, şi-a luat denumirea de la vechea lavră din dreapta Prutului, adică de la Mănăstirea Neamţului, fiind considerată mitoc al acesteia. Întrucât ea a fost întemeiată pe una din moşiile satului Chiţcani, se mai numeşte şi Mănăstirea Chiţcani. A fost întemeiată în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Se spune că mai mulţi călugari
din vechea lavră Neamţ, în frunte cu Andronic Popovici şi Teofan Cristea, nefiind de acord cu secularizarea, au trecut Prutul şi s-au stabilit în Basarabia, pe moşia Chiţcani. Prin decretul imperial din 1864, călugărilor refugiaţi, li s-a permis să întemeeze aici o nouă mănăstire, cu numele Noul Neamţ şi cu hramul “Înălţarea Domnului”. Serviciile 13. F. Postolachi, Gh. Arion, I. Băleanu, În scurt viaţa şi faptele Părintelui Inochenti de
la Balta, Bârlad, 1924.
14. Ibidem, p. 12.
15. Ibidem, p. 13.
16 .Ibidem, p. 13.
17. Altfel cum putem explica faptul că experimentatul în credinţă, episcopul Serafim, până în ultimul moment i-a permis ieromonahului Inochentie să slujească la pristol.
18. F. Postolachi, Gh. Arion, I. Băleanu. Op.cit., p. 23.
19. La începutul secolului XX, din porunca Sfântului Sinod, vechea Mănăstire Murom a fost puţin„ reprofilată”. Această mănăstire a fost transformată într-un original loc de exilare a clerului care a încălcat canoanele ortodoxe, dar şi a celor care au căzut în disgraţia Puterii (Sinodului, ţarului).
20. Din mărturisirile inochentiştilor, aflăm că la venirea părintelui Inochentie la Mănăstirea Murom acesta găsise locașul într-o stare avansată de degradare morală.
21. Oraşul Petrozavodsk – capitala ţinutului Karelia, Federaţia Rusă; centru administrativ, ştiinţific, cultural, turistic. Înfiinţat din porunca ţarului Petru I în anul 1703. Vezi amănunte pe: http://www.ptz.karelia.ru/
22. F. Postolachi, Gh. Arion, I. Băleanu. Op.cit., p. 44.
23. „Kishinevskija Eparhial’nyja Vedomosti”, nr. 39, din 29 septembrie 1913.
24. Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Bucureşti: Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1996, studiul „Fământări religioase. Între fanatism şi diversionism”,
p. 203.
25. „Mai mulţi din cei exilaţi la măn. Soloveţk erau împrăştiaţi pe la sihăstriile îndepărtate ale mănăstirii, sub o supraveghere aspră”. A.I. Prugavin, L.C., p. 90.
26.Popovschi Nicolae, Mişcarea de la Balta sau Inochentismul în Basarabia, Chişinău: Tipografia Eparhială „Cartea Românească”, 1926, p. 50.
27. F. Postolachi, Gh. Arion, I. Băleanu, Op. cit., p. 46.
28. Ibidem, p. 55.
29. Ibidem, p. 62. „ Peştera avea opt prohoduri treceri n.n. şi în tot prohodul erau chilii, faţă în faţă, şi în toată chilia şedeau câte doi-trei; care erau mai mari şi mai mult fete, şedeau zi şi noapte şi citeau la psaltire, acatiste şi alte rugăciuni. Duceau o viaţă pustnicească, mai mult în post şi în rugăciuni. În peşteră îşi făcuse două biserici, una mare şi una mică. Cum una, aşa şi alta împodobită cu frumoase icoane. În bisericile cele din peşteră toată ziua, la două ceasuri din noapte se făcea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea norodul cu Sfintele Taine, de trei ori pe săptămână se împărtăşeau unii, unii cam în toată ziua ( …) Psaltirea în bisericile cele din peşteră, şi unele din chilii, nu sta cum nu stă soarele. Unul citea la psaltire, altul pomenea suflete, cele ce se scriau în carte de veciu vii, şi în alta a morţii. Mare frică şi întristare îi cuprindea pe toţi cei credincioşi, care intrau acolo şi vedeau ce a făcut părintele Inochenti sub pământ”.
30. Ibidem, p. 60.
31. Жизнъ и деятелъностъ иеромонаха О. Иннокентия Балтского, „Viaţa şi activitatea
ieromonahului Inochentie de la Balta”, oraşul Odesa, anul 1918.
32. Ibidem, p. 68.
33. Ibidem, p. 68.
Balta, Bârlad, 1924, p. 12.