Ieromonahul Iosif (Pavlinciuc): despre studierea limbii franceze, 30 de euro de la stareț şi smerenia adevărată

O zi obişnuită pe strada pariziană Pétel. Garajul, care deja de mulţi ani e centrul ortodoxiei ruse în Paris. Sunăm de câteva ori. Deodată uşa grea se deschide.

–          Dar la noi slujba s-a terminat demult!

Un călugăr tânăr foarte amabil.

–          Propun să vorbim, numai după ce termin de făcut un Te-Deum.

La moleben erau prezente două domnişoare, cu care părintele Iosif vorbeşte în română.

După rugăciune mult timp îl tot întrebau pe ieromonah, şi iată în sfârşit a venit şi timpul pentru discuţia noastră. Vorbim în sala trapezei, unde sunt prezente portretele episcopilor şi preoţilor din emigraţia rusă.

Părintele Iosif are trei limbi materne: rusa, ucraineana şi româna. La mănăstirea Noul Neamţ a plecat de la douăzeci de ani.

Ieromonahul Iosif (Pavlinciuc) – cleric al catedralei Sfinţilor Trei Ierarhi, secretarul eparhiei Corsunului pe problemele diasporei moldovenești. Din 2012 – responsabilul comunităţii ortodoxe a cuviosului Paisie de la Neamț din Paris.

Franceza? – O vei învăţa!

După Academia teologică din Moscova am învăţat în Geneva, iar apoi m-am întors la mănăstirea Noul Neamţ.

Dar mitropolitul Chiril, viitorul Patriarh, m-a invitat la dânsul şi m-a întrebat despre studiile în Geneva şi a spus: „Eu ştiu ca ai fi dorit să scrii o lucrare de doctorat”. Eu aveam aşa dorinţă – la Cambridge sau Oxford, deoarece posedam engleza. Însă mitropolitul Chiril a spus – Gândeşte-te la Sorbonna, în Paris!

–          Dar eu doar nu ştiu franceza, nu am învăţat-o!

–          Vei învăţa-o. Aceasta nu este o problemă.

… În fiecare an franceza pare tot mai complicată şi mai complicată.

În Moscova am făcut cunoştinţă cu episcopul Corsunului de atunci – Innochentie. Am zburat la Paris; stăteam în aeroportul Charles de Gaulle şi mă gândeam – cineva doar trebuie să mă întâlnească, dar nimeni nu era. Aeroportul era mare. Unde să mă duc? Am mai fost în aeroporturi, dar în unul aşa de mare îmi venea greu să mă orientez.

Telefonez, întreb:

–          PS Innochentie, eu sunt la aeroport, ce să fac mai departe?

El mi-a răspuns că în curând mă va întâlni părintele Alexii – şi într-adevăr, peste 10 minute noi ne-am şi întâlnit.

Eu am scris aici o teză de masterat, al treilea an scriu lucrarea de doctorat despre monahismul în perioada sovietică, având ca studiu de caz şi exemplu – mănăstirea Noul-Neamţ.

Mănăstirea

Mănăstirea Noul-Neamţ se află în Moldova, a fost întemeiată de discipolii şi urmaşii cuviosului Paisie Velicikovschii – cel care a contribuit la renaşterea monahismului în sec. XVIII.

În 1864 mănăstirea a fost întemeiată de egumenul Teofan Cristi şi arhimandritul Andronic Popovici, dar a fost închisă în 1962 – ultima lovitură a prigoanei lui Hruşciov. În Moscova deja nu mai aveau ce închide; în Moldova, Ucraina, Țările Baltice – era destul de greu: doar în 1959 în Moldova au fost închise 159 de biserici şi 7 mănăstiri.

Au existat revolte, scrisori, plângeri, dar închiderea bisericilor şi mănăstirilor a fost pregătită din timp şi foarte rapid îndeplinită, încât oamenii nici nu au reuşit să-şi dea seama că biserica nu mai funcționeză. Au venit dimineaţa, dar pe ușă e lăcată, biserica era închisă.

Cel mai mârșav lucru în timpul lui Hruşciov – aceasta era politica lui – consta în faptul că se închideau bisericile şi mănăstirile chiar cu mâinile preoţilor! În toate cercurile bisericeşti erau oameni, care cedând spiritului vremii, îndeplineau toate cerinţele comisarilor, lichidând bisericile. Iar interzicearea de a te ruga în locurile publice: pe câmpuri când nu era ploaie, la răscruci de drumuri, la fântâni și troițe, pe râuri şi lacuri în ziua Epifaniei, a sluji panihide pe mormintele credincioşilor, adesea venea chiar din gurile episcopilor, care au cedat, s-au speriat.

Presiune cum a fost în anii 30 nu a fost, nu au fost prigoniri directe. Cei care manifestau zel şi credinţă, propovăduiau și povățuiau poporul – puteau fi întemnițați, sau era provocat vreun scandal şi oricum îi închideau. În presă apăreau diferite foiletoane şi alte articole provocătoare, care criticau şi discreditau pe preoţi şi călugări. Chipul preotului needucat și incult era tot mai răspândit, promovat printre masele largi, iar oamenii încetau să mai vadă în Biserică un punct de orientare.

30 de euro de la stareţ

Ieroshimonahul Selafiil (Chiperi) – călugăr al mănăstirii noastre, născut în 1908, după şcoală a plecat la mănăstire şi a rămas acolo până în 1945.

Predicile lui atrăgeau atenţia agenţilor serviciilor secrete (KGB), care le considerau a fi antisovietice. El era cu totul în afara politicii, dar ei vedeau în el un oponent.

În 1945 a fost arestat, şi trimis în lagărul de concentrare, unde a rămas mai mult de zece ani. După moartea lui Stalin, în 1954 a fost eliberat, dar nu i s-a dat dreptul să se întoarcă în patrie, la mănăstirea sa. I s-a impus să trăiască în regiunea Odessei. El însă s-a întors, dar curând mănăstirea a fost închisă şi el a fost nevoit să trăiască la rudele sale într-o mică cocioabă, păzind câmpurile colhozului.

Se ruga noaptea, iar ziua primea oameni. De timpuriu a orbit, ultimii 20 de ani nu vedea nimic. La 19 iunie 2005 părintele Selafiil a murit în simplitate şi sărăcie, manifestând o puritate îngerească.

Eu îmi făceam studiile la academia din Moscova. La întoarcerea mea la mănăstire, el strângea de fiecare dată câte 20 – 30 de euro și spunea – să-i iei cu tine, îţi vor trebui la Moscova – tu doar înveţi. Îi cunoştea pe părinţii tuturor călugărilor pe nume şi se ruga pentru noi, pentru fraţi, pentru părinţi.

Darul lui de la Dumnezeu era darul smereniei și simplității.

Pe el puţin popor îl cunoştea – el rămânea în intimitate printre oameni. În mijlocul lumii ca în mijlocul pustiei – ceea ce pare surprinzător pentru călugării contemporani.

De ce Marx nu şi-a retezat barba?

Arhimandritul Serghie (Podgornîi) şi-a început viaţa de călugăr la mănăstirea Căpriana, apoi a trăit în mănăstirea noastră. După închiderea mănăstirii mulţi ani a fost duhovnic la Lavra din Poceaev. Avea o barbă lungă, frumoasă. Într-o zi l-au chemat la sovietul sătesc şi l-au întrebat:

–          De ce umbli cu barbă? Toţi preoţii deja şi-au ras barba, dar tu de ce intimidezi poporul?!

Dar el s-a uitat la perete și văzând portretele lui Marx şi Enghels a spus:

–          Dar ei de ce nu şi-au ras bărbile?! Lasă ei întâi să şi le radă, iar apoi şi eu o voi rade.

Aşa şi l-au lăsat în pace…

Mulţi călugări nu au ajuns să trăiască până la deschiderea, redeschiderea mănăstirii Noul-Neamţ, care s-a întâmplat după 28 de ani, în 1990.

Am întâlnit călugări ai mănăstirii noastre pe muntele Athos, de exemplu arhimandritul Gavriil a fost trimis pe Athos când mitropolitul Nicodim (Rotov) a început renaşterea mănăstirii sf. Panteleimon, împreună cu călugării din mănăstirile Uniunii Sovietice – din Peciora, Serghiev Posad. M-am întâlnit cu părintele Gavriil cu 6 luni înainte de moartea lui. Avea aşa o memorie, încât ţinea minte unde şi ce fel de icoane erau în biserică. Eu îl rugasem să-mi povestească mai multe detalii despre mănăstire, el imediat s-a învoit şi a spus: vom comunica mult acum, ia vezi acolo în dulap, pe raftul de jos sunt două sticle de bere – aşa ne va fi mai uşor, iar eu îmi voi aminti mai multe! Toate grijile mele, jena – Athos, cât de strict este acolo, va fi el de acord să-mi povestească – într-o clipă au dispărut… Dumnezeu să-l odihnească cu drepții.

În mănăstirea noastră era respectat tipicul de pe Athos, adaptat de cuviosul Paisie Velicicovschi (1722 – 1794) pentru fraţii din mănăstirile Moldovei (Dragomirna, Neamţ şi Secu). Mănăstirea Noul-Neamţ a fost înfiinţată cu un singur scop – păstrarea întocmai a tipicului de pe Athos şi a rânduielilor cuviosului Paisie. Însă chiar de la începuturi, arhimandritul Andronic Popovici (1820 – 1893) a completat şi adaptat regulamentul pentru noile condiţii ale Imperiului Rus. În zilele noastre spiritul cuviosului Paisie se păstrează, mănăstirea foloseşte în timpul sfintei Liturghii şi în viața cotidiană două limbi.

Limbile cuviosului Paisie

Conform regulilor cuviosului Paisie, responsabilul mănăstirii trebuia să cunoască trei limbi: greaca, slavona şi româna, iar sfânta Liturghie să fie săvârşită în slavonă şi română. Acest lucru este păstrat şi în prezent, însă în locul tipicului Athonit şi a rânduielilor cuviosului Paisie a fost introdus tipicul Lavrei cuviosului Serghie din Serghiev Posad, deoarece starețul şi călugării mănăstirii renăscute, în mare parte, au venit  din Lavră.

Întâlnirea

Calea spre credinţă a fost prin părinţi, în special datorită bunicăi. De când mă ţin minte – mă ţin minte în biserică. Într-un anumit moment, încă nu ştiam să citesc sau să scriu, eu deja citeam psalmi la cliros, pe care i-am învăţat pe de rost. La cinci ani ieşeam în mijlocul bisericii cu ceasoslovul ca să citesc Şase psalmi, toţi credeau că pot citi, dar eu îi ştiam pe de rost. După ce îi citeam cu glas mare, cu încredere, dădeam cartea altuia – ca şi cum ceea ce trebuia am citit… Dar nu ştiam nici o literă…

Am avut mentori de la Lavra Sfintei Treimi din Serghiev Posad, era visul meu dintotdeauna să învăţ acolo, ca şi unchii mei – ambii preoți. Veneam la Posad cu părinţii, cu bunica. Unchiul mă lua cu dânsul la strană să cânt, dar să cânt nu reușeam. Mai ușor îmi venea să bat mătănii – împreună cu studenţii – într-un rând cu dânşii.

Nu-mi amintesc să fi avut vreo perioadă de protest, dar întrebări apăreau. Eu le mulţumesc părinţilor mei, unchiului şi tuturor celor cu care am comunicat şi care au ştiut să-mi dea aşa răspunsuri, care să fi fost suficiente şi satisfăcătoare.

Înţelegeam că mama nu va putea să-mi dea aceleaşi răspunsuri ca și părintele Petru sau părintele Pavel; ei aveau cheia spre sufletul de copil şi reușeau să găsească răspunsurile potrivite pentru perioada de adolescenţă.

Am avut totdeauna relaţii prieteneşti cu părinţii mei. Ei nu-mi ordonau ci totdeauna întrebau: „Ce ai vrea să faci, ce părere ai?” Chiar şi problemele lor de familie le hotărau împreună cu noi – cu mine şi cu fratele. Totdeauna ne simţeam participanţi deplini la viața de familie. Niciodată nu am simţit ca unele planuri sau hotărâri să se ia pe la spate. Totdeauna, la magazin, de exemplu, hotăram împreună: ce masă cumpărăm, ce cadouri bunelului să-i luăm.

Chiar şi la alegerea şcolii aşa a fost: am fost cu mama la cele trei şcoli din localitatea noastră de tip orăşenesc – două şcoli ruse şi una – moldovenească – şi a spus: „Ce şcoală ai alege?” Mie mi-a plăcut mai mult şcoala nr. 2 – şcoala rusă, unde m-am simţit confortabil şi bine. Pentru mine a fost decisiv, acolo a învăţat şi fratele meu.

Eu înţeleg, că dacă atunci mi-ar fi fost permis să mă alint, să nu merg la biserică, să mă distrez, să privesc televizorul – eu m-aş fi pierdut duhovnicește… La aşa ceva eram limitat, chiar destul de categoric.

Erau aşa situaţii când spuneam că nu vreau, dar ca să nu vreau să merg la biserică – aşa ceva nu am avut nici în gânduri! Nu se putea de spus părinţilor mei că nu vreau să merg la biserică. Dacă le-aş fi spus asta, atunci următoarea dată nu aş mai fi spus-o!

Apoi, când am intrat la seminar, a apărut posibilitatea să nu umblu la biserică, dar nu puteam! Sâmbătă seara, când aud sunetul clopotelor, nu pot rămâne indiferent! Până astăzi, când mă aflu în biserică, vin şi caut la ce aş putea să particip – la cântare, citire sau măcar lumânările să le schimb! Să nu rămân fără acţiune!
Desigur, în lumea ortodoxă e mai uşor să pierzi atenţia interioară, pare că toţi sunt ai tăi, totul e normal. Aici îmi amintesc de cuvintele Mântuitorului – „fiţi atenţi, căci nu ştiţi – la ce oră, în ce zi şi de unde vine ispita”.

Fiecare trebuie să acţioneze în funcţie de propria sa conştiinţă, şi indiferent de faptul, e atmosferă ortodoxă, câţi călugări sunt în jur, preoţi – tu trebuie să te porţi cum îţi spune propria conştiinţă, după poruncile lui Dumnezeu.

Aşa şi în sfera internetului – numai un pic pierzi atenţia – şi imediat ajungi pe siteuri care-s cu totul inutile, noutăţi ori chiar siteuri murdare. Doar pe un minut ai pierdut atenţia – şi ajungi imediat pe o altă cale.

Călugăria – l-am urmat pe fratele mai mic

Primirea călugăriei – este foarte mult spus! La început trebuie să treci o perioadă de ascultare, nu imediat te gândeşti la călugărie – te temi chiar de aşa ceva! Decizia de a deveni ascultător la mănăstirea Noul-Neamţ am luat-o împreună cu fratele. Şi datorită fratelui am scris cererea mea, eu vroiam să mai întind timpul, mă temeam că e prea devreme.

Aveam 20 de ani, iar fratele era mai tânăr, avea 18 ani. El era mai hotărât – a spus – hai acum şi gata! Eu am luat această hotărâre. Poţi să întinzi de timp până la infinit, de aceea m-am gândit – trebuie acum.

În primele zile mergeam şi plângeam, mă rugam ca Domnul să-mi ajute – voi putea rezista sau nu?

Primirea călugăriei – este foarte emoţionant, mişcător – este punctul nou de referinţă în viaţă. Până aici poţi încă să mai ai îndoieli, gândurile să te facă confuz, chiar dacă în interior ştii, mergi cu încredere deplină, dar totuşi se dă posibilitatea să te uiţi înapoi, dar după primirea călugăriei, e mult mai uşor şi de-acum mergi înainte lăsându-te în voia şi mila Domnului. Cu îndoielile interioare trebuie să lupţi. Anumite îndoieli ce-i drept, eu nu aveam, doar un fel de frică…

Dar când deja am fost călugărit, am simţit o mare bucurie. La început, când am venit la trapeză cu fraţii, nu puteam înţelege – eu sunt sau nu?

Oare Franţa nu are propria ortodoxie?

M-a uimit faptul că în biserica Sfinţilor Trei Ierarhi – e o insulă rusă a culturii ruseşti, a limbii ruse – poate veni oricine şi să se simtă ca acasă – să se destăinuie şi să nu fie jenat de anumite bariere de limbă sau de alte probleme care apar în bisericile franceze sau în alte locuri.

Dar m-am gândit: oare în Franţa nu este ceva particular, o ortodoxie autohtonă? Şi am început să caut cultura ortodoxă franceză!

Am găsit! Biserica de pe strada Saint-Victor – acolo slujbele se fac doar în franceză. Am făcut cunoştinţă cu părintele Stephane Hedli – el slujeşte în franceză şi în engleză. Dirijorul Andrei Malinin a inregistrat împreună cu prietenii săi cântările celor opt glasuri în franceză. Atât de frumos sună, totul în franceză.

Ortodoxia franceză a primit tipul rusesc de slujire, melodiile ruseşti. Apoi am aflat că sunt şi biserici de tip românesc – aici, la Paris, se slujeşte în franceză, dar cu folosirea melodiilor româneşti.

Ortodoxia franceză m-a impresionat după ce am fost la părintele Lavrentie. Père Laurent (în prezent ieromonahul Ioan) şi matuşca Elisabeth (monahia Fotina) , aşa le spune în franceză, trăiesc pe lângă mănăstirea Sf. Siluan, în localitatea Saint-Mars-de-Locquenay. Familia este foarte bisericească, fiica lor mai mare – e călugăriţă, slujesc ei în franceză, cântă extraordinar! La început îmi era greu să înţeleg citirea şi cântarea, dar apoi am învăţat limba franceză…

Am mers la cursuri şi m-am înscris la universitate, acolo am şi început să comunic în franceză. E complicat desigur, chiar şi astăzi îmi este greu să vorbesc în franceză – nu simt libertate în comunicare. Deseori trebuie să caut în dicţionar cuvinte sau fraze corespunzătoare, pentru a mă exprima corect, să atrag atenţia ca verbele şi formele verbale să fie corect puse – acest lucru necesită o mare atenţie, dar este interesant şi important!

Francezii…

Francezii sunt extraordinari prin faptul că păstrează acel zel pe care nu-l întâlneşti la cei care au crescut în mediul ortodox. Ei însă au primit ortodoxia la o vârstă matură şi acest zel la ei este foarte puternic. Vin francezii la slujbă, se roagă până la sfârşit cu noi, învaţă slavona, şi acest exemplu îl dau ruşilor, ucrainenilor şi moldovenilor.

… şi moldovenii

Da, tot au aşa ceva.

În chiar prima zi când am ieşit din biserică şi am mers la metro, la intrare am auzit vorbă moldovenească! Imediat m-am apropiat şi am înrtebat: „Cine sunteţi? De unde?” Şi una dintre femei mi-a răspuns: „V-am văzut în biserică astăzi!”

Printre enoriaşi sunt mulţi moldoveni. Când am văzut că oameni sunt destui, mi-am dat seama că se poate de efectuat cu ei nu doar rugăciuni particulare, Te-Deumuri și parastase, dar şi Sfinte Liturghii. Totul a început cu binecuvântarea episcopului Innochentie, în 2007. Am început să organizez slujbe pentru moldoveni, o dată în lună, la noi, în biserica Sfinţilor Trei Ierarhi. La Liturghie veneau vreo 10 – 15 moldoveni, dar erau şi ruşi, care nu erau gata să se roage în română, chiar dacă mă străduiam să slujesc în două limbi. Atunci am găsit în Vanves o biserică, unde sâmbăta nu se fac slujbe şi am început să facem sf. Liturghie acolo de două ori pe lună – peste o sâmbătă.  Rugăciunea, participarea la sfintele Taine bisericeşti, trapeza – toate acestea unesc oamenii.

Aţi văzut Parisul… dar ce va fi mai departe?

La noi în biserică vin oameni de diferite culturi, interese, înţelegeri. Sunt acei care fac părte din primul val al imigrării – deja francezi care trăiesc cu problemele vieţii franceze.

Sunt cei care au imigrat nu demult, sau cei care au venit să facă studii, dar adesea sunt mulţi pelerini sau pur şi simplu turişti veniţi să vadă, să descopere Franţa. Fiecare din aceste grupuri de oameni au diferite probleme.

La cei care au venit nu demult – problema numărul unu este – să găsească de lucru, gazdă, să înveţe franceza şi să se stabilească.

La oamenii care sunt de mai multă vreme aici – probleme de genul, cum să-şi menţină sau rezolve problemele de familie, cum să combine două culturi – rusească şi franceză, cum să-şi manifeste şi redeie identitatea lor – credinţa ordodoxă rusă.

Sunt exemple de familii, care au reuşit să transmită această identitate. Aceştia sunt cei care au fost permanent în biserică – de la primele zile ale naşterii copilului. Iar cei, care cumva s-au depărtat, au dat posibilitate o perioadă copiilor să devină francezi – deja nu-i mai pot întoarce înapoi în biserică, nu pot să se întoarcă la limba rusă. Nu mai simt acel fior…

Dacă soţul şi soţia pot să vadă toată frumuseţea şi bogăţia ortodoxiei – aceste familii sunt ideale. Cu bucurie vii la ei în ospeţie, îi vizitezi cu dragoste, discuţi cu ei. Aici se manifestă harul dat la Cincizecime – nu este o barieră de limbă şi cultură, o cultură se uneşte cu alta, şi cu toate acestea se păstrează puritatea credinţei şi a viziunilor. Este plăcut să vezi ceea ce se va înâmpla în Împărăţia Cerurilor, când ne vom uni, vom fi toţi împreună şi nu va fi despărţire pe limbi şi popoare.

Toate problemele cuplurilor de diferite naţionalităţi apar în relaţiile ante-familiale sau pre-familiale. Dacă oamenii nu se gândesc la asta înainte de căsătorie, în familie apar probleme: problema autodeterminării, probleme ce ţin de educaţia copiilor. Vin şi întreabă: „Părinte, ce să facem? Nu ştiu cum să mă port, cu soţul, cum să educ copiii… soţul nu vrea să-i boteze, eu iată merg la biserică, dar el îmi reproşează că nu-i acord destulă atenţie.”

Iar dacă familia până la căsătorie începe să discute aceste detalii şi deja viitorul soţ şi soţie ştiu că ei vor merge la biserică şi vor forma o familie ortodoxă, atunci această întrebare se rezolvă uşor.

Avem o enoriaşă, de exemplu, care a trăit toată viaţa cu un musulman. Totul era bine la ei, erau încântaţi unul de altul, el chiar uneori venea la biserică, chiar dacă aşa şi nu a primit creştinismul…

Iar despre soţii de altă religie sau confesiune trebuie de se rugat Domnului, ca Domnul să-i înţelepţească, să le deschidă ochii ca să vadă lumina lui Hristos. Cu propriul exemplu, a propriei vieţi, prin exemplul sfinţilor sau a celor care ne înconjoară – de convins. Liniştit, fără a sări calul. A nu aştepta ca mâine el sau ea să devină ortodox şi împreună cu tine să înceapă să aprindă lumânări şi să bată mătănii – acest lucru nu va fi. Dar trebuie de stăruit în rugăciune, ca Domnul să-i lumineze. Să păstrezi această spernaţă până la sfârşit. Apostolul Pavel spune: Prin soţul credincios se sfinţeşte soţia necredincioasă. Iar prin soţia credincioasă se sfinţeşte soţul necredincios.

Dacă soţul este necredincios – este o manifestare temporară, va crede.

…

Cred că bisericile trebuie să aibă un caracter multinaţional, anume aici. La noi în bisericile ruse sunt şi francezi şi englezi şi moldoveni, bieloruşi, georgeni, ucraineni, iar în biserica moldovenească sunt şi chinezi, şi francezi.  Acest lucru îi ajută pe oameni să treacă frontierele, le dau încredere şi îndeplinirea poruncilor lui Hristos despre dragoste, frăţie, şi despre aceea, ca să ducem lumina lui Hristos la toate popoarele. „Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei. 28.19), Amin!

Sursa şi articolul în rusă pe pravmir.ru

trad. din rusă http://www.ortodoxmd.eu/