Împacă-te!

„Și ne iartă nouă păcatele noastre, căci și noi iertăm oricui ne-o datorează nouă.” (Luca 11, 4)

Deseori, chiar dacă iertăm o ofensă, în adâncul sufletului nutrim o oarecare reținere față de cel ce ne-a ofensat. Într-un asemenea caz ar trebui să ne așteptăm la ceea ce spune Domnul: „Cu măsura cu care măsurați, cu aceea vi se va măsura” (Matei 7, 2).

Dacă vom spune, cunoscând aceasta, „aș fi vrut să iert, dar nu pot”, nu vom fi vrednici să venim înaintea lui Dumnezeu cu o rugăciune de iertare.
Mai bine lasă-ți rugăciunea, lasă-ți lucrul și mergi mai întâi să te împaci pe deplin și în toate privințele cu toți cei cu care ești dator să te împaci și după aceea revino la Dumnezeu. Caută să te păzești, ca să nu-ți spună Domnul și ție ce i-a spus slugii viclene: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat, fiindcă m-ai rugat. Nu trebuia, oare, ca și tu să ai milă de cel ce este slugă împreună cu tine, așa cum am avut eu milă de tine? (Matei 18, 32-33). Ni se va ierta nouă, în măsura în care și noi am iertat.

Numai puterea crucii Domnului ne poate izbăvi de ținerea de minte a răului, dându-ne posibilitatea de a ierta așa cum ne iartă Domnul. „Pentru că Dumnezeu era Cel ce întru Hristos împăca lumea cu sine însuși, nesocotindu-le lor greșalele și punând întru noi cuvântul împăcării” (II Corinteni 5, 19). „Dacă ne mărturisim păcatele, credincios este El și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9).

La începutul creștinismului locuiau în Antiohia doi prieteni, preotul Saprichie și mireanul Nichifor. La un moment dat, s-au certat dintr-un motiv oarecare și au încetat să se mai vadă. Între timp s-a iscat o prigoană împotriva creștinilor. Saprichie a fost prins și i s-a propus să aducă jertfă zeilor, pentru că altminteri ar fi dat morții. Saprichie a zis că preferă să moară și urma să fie executat. Nichifor, care încercase încă mai demult să se împace cu el, s-a grăbit să se ducă să-i ceară iertare mucenicului și, întâlnindu-l pe drum, i-a căzut la picioare, implorându-l: „Mucenicule al lui Hristos, iartă-mă!”

Saprichie nu i-a răspuns, întorcându-i spatele. Această s-a repetat de câteva ori. Nichifor s-a ținut pe urmele osânditului, până la locul de execuție, continunând să-și ceară, cu insistență, iertare, dar Saprichie rămânea neclintit în ura sa.

Și ce credeți că s-a întîmplat? În ultima clipă, înspăimântîndu-se de osândă, Saprichie s-a lepădat de Hristos și a acceptat să aducă jertfă idolilor. Prin  aceasta se împlineau și în cazul lui cuvintele apostolului Ioan: „Cel ce-și urăște fratele este în întuneric și umblă în întuneric și nu știe încotro se duce, pentru că întunericul i-a orbit ochii” (I Ioan 2, 11).

Nichifor a mărturisit fără teamă credința creștină și s-a învrednicit de cununa muceniciei.