În calendarul mare al Bisericii mai este loc și pentru noi, dacă ne vom sfinți viața

Prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt este dedicată tuturor sfinților Bisericii noastre, știuți și neștiuți.

Biserica a rânduit astfel pentru că ei sunt cei care, prin credință, prin curăție, prin împlinirea poruncilor lui Hristos, s-au lăsat pătrunși de harul îndumnezeitor al Duhului Sfânt, care îi unește cu Preasfânta Treime.

 A fi sfânt nu înseamnă neapărat a fi înzestrat cu puteri vindecătoare. În general, prin sfințenie, prin viață sfântă, noi înțelegem un om care are puterea de a vedea viitorul, un profet, un om care pătrunde în adâncul inimii noastre și vede chiar și ceea ce noi ascundem cu foarte multă abilitate. Prin sintagma „om sfânt” înțelegem om cu puteri mai deosebite decât ale noastre.

Sfințenia trebuie înțeleasă în modul ei cel mai profund, nu numai la nivelul acesta al harismelor, al darurilor pe care Dumnezeu le așază într-o persoană care duce o viață curată.

A fi sfânt înseamnă a fi om deplin, om restaurat, a fi om în sensul cel mai profund și autentic al înțelesului.

Nichifor Crainic dădea o definiție foarte elocventă sfințeniei, numind-o  „împlinirea umanului”.

Ori de câte ori umanitatea din noi este știrbită, întunecată și rănită de păcat, noi, de fapt, decidem să nu devenim oameni sfinți.

Omul sfânt are umanitatea înnoită, omenescul din el este înnoit și plin de har. Pot fi sfinți care nu au făcut nicio minune, dar ei au trăit într-o comuniune deosebită cu Dumnezeu.

A fi sfânt înseamnă ca centrul vieții noastre să devină Hristos. Nimic din cele ale lumii acesteia să nu ne distragă de la această stare de comuniune și dragoste față de Hristos.

Menirea noastră este să ne străduim, pe cât ne stă în putință, să ne sfințim viața, să căutăm ca Dumnezeu să umple, prin prezența și harul Său, sufletul nostru, clipele noastre, relațiile dintre noi.

Din nefericire, noi ne aducem aminte de Dumnezeu doar când venim la biserică sau când ne rugăm seara și dimineața. În rest, Domnul devine o realitate de care uităm.

Dacă am face un calcul, cât din timpul unei zile dăruim lui Dumnezeu, vom ajunge la o concluzie dezamăgitoare. Probabil că din 24 de ore Îi oferim, cu generozitate, o oră. Restul ni-l dăm nouă, risipindu-ne în tot ceea ce este neesențial, în răutate, în schimonosirea firii noastre, în rănirea aproapelui nostru și în foarte multă neliniște.

Omul sfânt știe să prețuiască foarte bine timpul, pentru că îl consideră darul lui Dumnezeu. Timpul este intervalul dintre chemarea pe care Domnul ne-o face, de a deveni oameni bineplăcuți Lui, și răspunsul nostru la această chemare – cum frumos se exprimă Părintele Dumitru Stăniloae.

Toți putem deveni oameni sfinți, dacă căutăm să fim în comuniune cu Hristos, dacă vom căuta ca trupul nostru să devină un vas al Duhului Sfânt, un loc unde El să se sălășluiască.

Părinți Bisericii au așezat această Duminică a Tuturor Sfinților imediat după Sărbătoarea Rusaliilor pentru că sfinții sunt rodul cel mai autentic și frumos al așezării Duhului Sfânt în oameni.

„Sfântul este cel mai binevoitor dintre oameni, și în același timp, fără să vrea, cel mai impunător, cel care atrage cel mai mult atenția și provoacă cel mai mult respect. 

Pentru fiecare, el devine un apropiat, cel care te înțelege cel mai bine, cel care te face să te simți în tihnă alături de el și, în același timp, te face să te simți stânjenit făcându-te să-ți vezi propriile insuficiențe morale și păcate pe care eviți să le privești.

Sfântul te copleșește prin măreția simplă a curăției sale și prin căldura bunătății și atenției lui; el produce în noi rușinea de a avea un nivel moral atât de jos, de a fi desfigurat umanitatea în noi, de a fi necurați, artificiali, plini de duplicitate și de meschinărie.

Sfântul creează astfel, de îndată, o atmosferă de familiaritate, de apropiere umană, de intimitate între el şi ceilalţi. În acest fel, el umanizează relaţiile cu ceilalţi şi le imprimă o pecete de autenticitate, pentru că el însuşi a devenit profund uman şi autentic.

El vorbeşte cu gingăşie, evitând să numească în mod brutal cu numele lor slăbiciunile celorlalţi, în acelaşi timp creează condiţiile unei relaţii directe, sincere şi deschise a celorlalţi cu el; îi împinge astfel să-și mărturisească sincer slăbiciunile şi păcatele lor şi le dă puterea de a le birui”. (Părintele Dumitru Stăniloae)

Să nu ne sperie chemarea de a fi sfinți!

În vorbirea populară, când greșim și păcătuim, avem expresia, ca formă de scuză: „nu sunt sfânt!”. Sfinții au fost și ei păcătoși, ca fiecare dintre noi. Au avut luptele lor lăuntrice, frământările lor, dezamăgirile lor față de cei din jur sau față de propria lor persoană. Cu toate acestea, prin perseverență, prin nevoință, prin chemarea harului lui Dumnezeu în viața lor, au devenit oameni bineplăcuți Lui.

Ei nu numai că erau de o moralitate ireproșabilă, de o bunăcuviință extraordinară, împinsă la superlativ, ci erau oameni în care Hristos locuia deplin. Au devenit, ei înșiși, purtători de Hristos. Aceasta este diferența dintre un sfânt și un om moral.

Pot fi oameni deosebiți, care să se comporte elegant, cu bun simț, să manifeste respect, să nu bârfească și să nu îi rănească pe cei din jur, însă nu sunt sfinți. A fi sfânt înseamnă a ne imprima omenescul din noi cu harul lui Dumnezeu. Clipele noastre, profesia, tot ceea ce ține de viața noastră, să poarte pecetea viețuirii în Hristos.

În Evanghelie ni se spune că „cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.

Iubirea față de Dumnezeu trebuie să fie pe primul plan. Din această iubire decurge și raportarea autentică față de părinți, de copii, și față de tot ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu. Pe toate le vom vedea prin „lentila” iubirii lui Dumnezeu.

Când inima noastră este plină de iubirea lui Dumnezeu, vom știi să cinstim cum se cuvine pe soție sau pe soț, vom știi să ne creștem frumos copiii, în cinste și credință multă, vom știi să ne raportăm corect și la cei din jur.

A fi sfânt înseamnă a împinge potențialitățile firii noastre umane înspre superlativ, înspre splendid și deosebit, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

În calendarul mare al Bisericii mai este loc și pentru noi, dacă ne vom sfinți viața, dacă ne vom strădui să fim ai lui Hristos!

PS Ignatie, Episcopul Hușilor