În rugăciune avem nevoie de nădejde și de smerenie

Cine se aprinde cu rugăciunea către Dumnezeu, trupul creștinului, sufletul lui rămâne aprins, nu numai că nu se preface în cenuşă, cum se preface şi lemnul şi cărbunele şi huila. Toate se prefac în cenuşă, chiar şi tămâia se preface în cenuşă. De ce? Pentru că la tămâie sunt două părţi. Tămâia când e aprinsă o parte se face cenuşă, o parte mireasmă. Mireasma se ridică la altarul cel mai de sus al lui Dumnezeu – mireasma duhovnicească, nu? Iar cenuşa rămâne în fundul cădelniţei.

De aceea, la un creştin, ca să ajungă sus, ajunge numai mireasma duhovnicească, iar restul înseamnă smerenie. Adică un creştin, când se roagă, are nevoie şi de partea de smerenie, şi de partea de nădejde, care ajunge la altarul cel mai de sus, pe care îl are Dumnezeu în cer. Nădejdea te duce cel mai sus, iar smerenia te lasă cel mai jos.

Maica Domnului, când cântăm în cinstea ei, cântăm: „Dumnezeu a căutat spre smerenia roabei Sale”. Saul, care-L prigonise pe Hristos, a devenit foarte smerit amintindu-şi mereu cât L-a prigonit pe Hristos şi pe toţi creştinii. Şi, având el această smerenie, Dumnezeu, în trup sau în afară de trup, l-a ridicat până la al treilea cer. Deci, Dumnezeu numai pe cei smeriţi îi înalţă. (…) Numai cei smeriţi pot deveni mireasa lui Hristos.

Din Părintele Adrian Făgeţeanu, Viaţa mea. Mărturia mea, Editura Areopag, București, 2011, p. 46-47