Închiderea mănăstirilor Tabăra și Cușelăuca

Dragi cititori ai portalului Moldova Ortodoxă, cu acceptul domnului academician Valeriu Pasat, continuăm publicarea unor materiale documentare unice legate de istoria Bisericii Ortodoxe din Moldova din perioada 1940-1991. Textele fac parte din lucrarea „Biserica Ortodoxă și puterea sovietică în RSS Moldovenească (1940-1991)”, apărută la editura „Cartier” din Chișinău, în anul 2018.

Închiderea mănăstirilor Tabăra și Cușelăuca

Capitolul 8.

Continuare din: Limitele supunerii. Moldova în preajma reformei administrației bisericești, între anii 1959 – 1960.

Autoritățile continuau să-i aplice fără menajamente lovitură după lovitură infrastructurii monastice a republicii. La începutul anului 1960 era planificată închiderea a încă două mănăstiri – Tabăra și Cușelăuca (a Adormirii Maicii Domnului), mănăstiri idioritmice de femei, stabile și autonome sub aspect economic. Ce-i drept, necruțătoarea politică fiscală și de arendă a autorităților amenința deja aceste mănăstiri cu falimentul. Pregătirea de închidere a mănăstirii Cușelăuca a început în octombrie 1959. CC al PC al Moldovei a trimis-o în raion pe lucrătoarea sa de răspundere E. Isakova. Imediat s-a aflat că „deocamdată nu se desfășoară niciun fel de pregătire de lichidare a mănăstirii”, că comitetul raional și organizațiile de partid de bază nu sunt „îngrijorate de realizarea unei sarcini atât de responsabile”.

Înalta funcționară de partid i-a călăuzit pe comuniștii raionali pe calea cea dreaptă. E. Isakova a ajutat comitetul raional de partid să întocmească planul acțiunii, iar secretarului organizației de partid a colhozului din apropierea mănăstirii „i-au fost date sfaturi cum să desfășoare munca individuală cu credincioșii, ce este necesar de făcut pentru pregătirea călugărițelor de închiderea mănăstirii”. Procuratura și miliția au fost orientate spre întocmirea „caracteristicii detaliate a stării politico-morale a satelor Cușelăuca și Cotiujeni”. Aceasta însemna practic un singur lucru: „să afle cu cine comuni- că călugărițele, unde le sunt rudele, ce influență exercită mănăstirea asupra populației satelor din jur, dacă există în aceste sate elemente socialmente periculoase (foști deținuți, reprimați, deschiaburiți etc.)”. Au fost date totodată dispoziții în vederea desfășurării propagandei prin lecții și a deservirii culturale a populației. Așa se numeau pe atunci aceste activități. Au adus o instalație de cinematograf mobilă, au început să proiecteze filme și să organizeze concerte ale activității artistice de amatori 40.

Peste două săptămâni, iarăși în legătură cu „viitoarea lichidare” a mănăstirii de femei Cușelăuca, Nectarie și-a trimis în misiune de cercetare persoana de încredere, parohul catedralei din Chișinău, protoiereul A.T. Vustean. Raportul protoiereului conține o descriere destul de colorată a mănăstirii: „Primul lucru care atrage atenția la apropierea de m[ănăstire] este curățenia exemplară. Biserica este văruită, precum și casa preotului, stăreția, șurele și celelalte acareturi de pe teritoriul m[ănăstiri]i. Aceeași curățenie se face observată și înăuntrul clădirii și al acareturilor” 41. Mănăstirea avea un locaș de vară și unul de iarnă, stăreția, casa preotului și alte încăperi pentru necesitățile gospodărești. Lângă locaș și stăreție erau amplasate 66 de case în care locuiau „cenobitele care își aveau casele lor, iar într-o casă sunt câte 2 sau 3 călugărițe. În total în case locuiesc 155 de persoane, ceea ce cu cele 8 călugărițe care se află în stăreție fac numărul total de 163” 42.

Vustean a relatat amănunțit despre convorbirea lui cu stareța N.I. Zabulika. „Timpul momentului lichidării nu este cunoscut, a subliniat el, ea ca stareță trebuie să știe din timp și să ajute în această chestiune, deoarece aceasta se face la decizia autorităților guvernamentale și a celor bisericești. La avertizarea mea stareța Zabulika N.I. a răspuns că i s-a pus deja în vedere acest lucru de către reprezentantul autorității civile. Persoana sosită în acest scop a întrebat dacă sunt obiecții în această privință din partea stareței, la care ea a răspuns: «Suntem călugărițe și trebuie să ne supunem autorităților și din partea călugărițelor nu pot exista obiecții»”43.

Convorbirea, după cum raporta Vustean, a decurs destul de calm. Stareța și-a exprimat dorința „de a înfăptui cât mai repede acest lucru, întrucât poslușnițele în ultimul timp nu se supun indicațiilor ei și se ceartă mereu între ele din cauza diferitelor fleacuri. În plus, a spus ea, fără a avea pământ și alte proprietăți agricole, aflarea în continuare în stăreție și plata impozitelor de stat le va pune într-o situație nefavorabilă”. Soborul mănăstirii de asemenea a reacționat la știre cu smerenia creștină cuvenită: „… ele personal nu i se pot opune puterii supreme și sunt gata să îndeplinească dispoziția în această chestiune atunci când aceasta va parveni” 44.

Întâlnirea cu celelalte cenobite s-a soldat cu același rezultat. „Eu, raporta protoiereul, am descris tabloul în privința stăreției în care locuiesc doar 8 persoane, iar suprafața este destul de mare, iar cât privește impozitele, acestea ar putea să le pună într-o situație destul de grea. Lipsa pământului și lipsa mijloacelor le constrânge să renunțe la folosirea unor clădiri și teritorii atât de vaste. Le-a fost pus în vedere că urmează să lucreze în colhoz și că toate cele apte de muncă vor fi asigurate cu lucru, iar bătrânele de asemenea vor primi ajutor de bătrânețe și vor fi folosite la lucrări pe măsura puterilor” 45. Cenobitele, după ce au ascultat explicațiile despre lichidarea mănăstirii, au căzut de acord, relata Vustean, că „de acum înainte va fi imposibil de plătit impozitele, iar ele personal nu sunt în putere ca să ajute în această privință” 46. Singurul lucru pe care îl cereau călugărițele era să le lase măcar biserica. (Această rugăminte, ca și în cazul celorlalte biserici monastice, a fost ignorată.) Protoiereul a sondat și stările de spirit ale credincioșilor din parohia din apropiere. Din convorbirea cu parohul lăcașului din Cotiujeni el a aflat că enoriașii preotului Feodor Harbur „într-un număr mic frecventează mănăstirea Cușelăuca și el personal este întristat din acest motiv” 47. Astfel, trimisul lui Nectarie a aflat principalul: nimeni nu se va opune lichidării mănăstirii nici în mănăstire, nici în satele cele mai apropiate de ea.

Cea de-a doua mănăstire lichidată în 1960 – mănăstirea idioritmică de femei Tabăra – era la momentul închiderii o gospodărie puternică și prosperă. 80 din cele 203 cenobite lucrau la fabrica de covoare și câștigau bine. Protopopul raionului Orhei, protoiereul Badareu, îi raportase încă la 12 octombrie arhiepiscopului Chișinăului și Moldovei, Nectarie, despre rezultatele examinării mănăstirii de femei Tabăra în legătură cu închiderea ei viitoare: „Întreținerea poslușnițelor la cămin este bună. Toate sunt îmbrăcate, încălțate. Se hrănesc bine. Toate suportă diferite poslușanii.

Călugărițele apte de muncă, care trăiesc în schit, lucrează în secția de țesut covoare afiliată mănăstirii. Câștigă bine.

Mănăstirea are două biserici: de iarnă și de vară. Biserica de iarnă se află sub același acoperiș cu egumenia.

Starea tehnică a bisericii de vară este bună. Biserica de iarnă necesită reparație – văruire curentă. Clădirea egumeniei este într-o stare bună.

Pe lângă aceste clădiri, mai sunt: casa pentru duhovnic și casa-cămin pentru poslușnițe. Ambele clădiri sunt acoperite cu șindrilă și necesită reparația acoperișului prin care curge” 48.

În legătură cu viitoarea lichidare a mănăstirii, despre care toate cenobitele au aflat de la autoritățile civile, protoiereul a definit starea lor de spirit ca „tristă”. Aceeași stare de spirit o aveau și sătenii credincioși, enoriașii bisericii monastice.

La 11 octombrie, duminica după slujbă la egumenie a venit o delegație din partea credincioșilor din satul Tabăra. Ei au rugat să i se transmită conducerii rugămintea să le fie lăsată biserica de vară ca parohială, „deoarece biserica de vară a fost înainte de înființarea mănăstirii biserica parohială a satului Tabăra”. Ei au motivat această rugăminte prin faptul că în „valea lor nu este nicio biserică activă”. Și cenobitele mănăstirii aveau aceeași rugăminte. Și enoriașii, și călugărițele promiteau să-și asume toate cheltuielile de întreținere a bisericii parohiale 49.

Stările de spirit și rugămințile călugărițelor au atras și atenția revizorilor de la partid, care verificau cum se pregăteau autoritățile locale de închiderea mănăstirilor. Lectorul CC al PC al Moldovei, Pozdeeva, care examina situația la fața locului, îi raporta instanței superioare: „Reacția călugărițelor și a colhoznicilor la anunțul despre închiderea mănăstirii nu provoacă o îngrijorare serioasă. Ce-i drept, călugărițele cele mai în vârstă au plâns când au aflat că mănăstirea lor va fi închisă în trimestrul I al anului 1960, dar s-au liniștit când au aflat că li se va permite să decidă la propria dorință ce să facă după închiderea ei… Din convorbiri s-a aflat, de asemenea, că nici călugărițele, nici colhoznicii nu au expus obiecții serioase contra închiderii mănăstirii, dar unii din ei pun problema să le fie lăsată biserica. De aceea este necesar ca deopotrivă cu explicarea chestiunilor privind închiderea mănăstirii agitatorii și activul care efectuează această muncă să spună că și biserica, ca o parte componentă a mănăstirii, va fi închisă, iar credincioșii pot merge la bisericile din satele din apropiere”. Funcționara de partid a fost tulburată de poziția stareței mănăstirii, Cebotaeva, care „în discuțiile cu lucrătorii CC al PC al M[oldovei] în chestiunile pregătirii de închiderea mănăstirii… a expus în repetate rânduri gândul că ar putea fi vărsare de sânge și că ea vrea să plece sau să se ascundă în perioada în care vor închide mănăstirea”. Egumena a fost presată fără menajamente: „…a fost prevenită serios despre responsabilitatea pe care o poartă pentru închiderea mănăstirii și i s-a propus să efectueze de pe acum pregătirea corespunzătoare în rândul călugărițelor și credincioșilor care frecventează mănăstirea despre necesitatea de a închide mănăstirea în conformitate cu hotărârea guvernului și a eparhiei” 50.

Ambele mănăstiri au fost închise fără excese.

O victorie à la Pirus? Pregătirea reformei administrației bisericești

Până la sfârșitul anului 1960, prin eforturile comune ale organelor de partid și celor sovietice, ale împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse și serviciilor speciale, le-au fost cauzate prejudicii serioase întregii infrastructuri bisericești a Moldovei: închiderea mănăstirilor și bisericilor, revocarea preoților din parohii, încetarea aproape completă a pregătirii cadrelor noi. Persecuțiile de amploare au condus la reducerea veniturilor comunităților bisericești și ale preoților, i-au mânat pe credincioși în ogrăzile bisericești, au demoralizat o parte a preoțimii. Arhiepiscopul Nectarie s-a transformat într-o jucărie obedientă a autorităților republicane și a KGB-lui. El a fost nevoit nu doar să tolereze, ci și să susțină activ toate cerințele, până și pe cele mai impertinente, ale conducerii comuniste a republicii. Probabil că drept recompensă pentru aceasta secretarul CC al PC al Moldovei, Medvedev, a încercat prin intermediul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse să inițieze înălțarea lui Nectarie în rangul de mitropolit, „în calitate de cârmuitor al unei eparhii republicane mari” 51.

Dar a fost oare atins scopul principal al acestei campanii fără precedent de persecutare a ortodoxiei? Restrângând posibilitățile și arealul influenței preoțimii și bisericii asupra populației republicii, această campanie a sporit coeziunea credincioșilor fervenți și chiar a contribuit la organizarea cu de la sine putere a activului bisericesc în jurul preoților. Autoritățile au fost nevoite să recunoască că samavolnicia inspirată de ele „în loc să diminueze influența bisericii” a generat „activizarea bisericoșilor și a preoțimii” 52. Protestele, inclusiv cele active, contra închiderii bisericii în Moldova nu încetau, plângerile continuau să ajungă la toate etajele puterii. Aceste plângeri, care l-au impulsionat pe patriarhul Alexie să rostească o alocuțiune publică fără precedent contra noilor „atacuri și blamări” asupra bisericii în februarie 1960, precum și păstrarea influenței clericilor asupra repartizării veniturilor bisericești, fie și hărțuite de politica și practica fiscală draconică, dovedeau că credincioșii, cu toate că sunt gata să se identifice ca „constructori ai comunismului”, nu doresc câtuși de puțin să se dezică de Dumnezeu 53.

În octombrie 1960 secretarul CC al PC al Moldovei, E.S. Postovoi, a apreciat destul de modest succesele propagandei antireligioase.

„O parte considerabilă a oamenilor muncii, recunoștea el, se mai află încă sub o influență mare a religiei. Anul trecut din cei 92 870 de nou-născuți 48 715, sau 52,5%, au fost botezați la biserica ortodoxă; din cele 30 400 din cuplurile care s-au căsătorit 9787, sau 32,4%, s-au cununat… Clericii și sectanții dispun de o bază materială mare, de un număr considerabil de cadre de preoți și de activ religios… În componența consiliilor bisericești, a consiliilor «celor douăzeci», coruri și alte organe înființate în jurul bisericilor și caselor de rugăciuni, potrivit calculelor, s-au reunit cel puțin circa 30 de mii de persoane de bisericoși activi. Trebuie să luăm în considerație că numărul acesta nu se reduce deja de câțiva ani la rând”.

Sărbătorile religioase, după spusele lui Postovoi, erau în continuare marcate practic de toți locuitorii satelor. Majoritatea conducătorilor colhozurilor și organizațiilor de partid considerau faptul acesta „cât se poate de firesc”. Nimeni nu efectua niciun fel de muncă de „lichidare a acestei situații anormale”. Ba mai mult decât atât, chiar activul satelor participa la festivități. Unii șefi de echipă, brigadieri, șefi de fermă, deputați ai sovietelor sătești, comuniști, comsomoliști și chiar șefi ai organizațiilor de partid și comsomoliste se îmbrăcau în haine de sărbătoare. Solemnitatea se simțea în toate, ceea „ce nu întotdeauna, trebuie spus, se face în măsură deplină în zilele sărbăto- rilor revoluționare”. Ca și mai înainte, în zilele sărbătorilor religioase sătenii primeau vin și bani, colhozurile le puneau la dispoziție mijloace de transport auto sau cai pentru a se duce la biserică 54.

În pofida persecuțiilor declanșate în Moldova mulți „bisericoși”, ca să vezi, „se implică cu impertinență în treburile școlii, silindu-i pe copii, prin intermediul activului lor, să frecventeze biserica, să refuze să bea laptele pe care colhozurile îl livrează gratis pentru micul dejun, îi constrâng să poarte cruciulițe, să nu intre în rândurile pio- nierilor, organizează hărțuirea unor activiști și învățători care efectuează munca ateistă”. „Valorificarea” clădirilor bisericilor inactive nefuncționale într-o serie de localități bătea pasul pe loc. În raionul Ocnița credincioșii nu au permis să fie „valorificată” niciuna din cele 18 biserici inactive. Potrivit spuselor președintelui comitetului executiv raional, credincioșii nu-i lăsau să se apropie de biserică, „iar când ne apropiem…, încearcă să ne încercuiască” 55.

Mărturisirile unuia dintre conducătorii organizației de partid a republicii sunt confirmate de informațiile din raportul împuternicitului consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Oleinic, pentru anul 1960. Împuternicitul informa cu mândrie despre succesele obținute în distrugerea infrastructurii bisericești, însă a recunoscut că persecuțiile nu s-au soldat cu un efect ateist palpabil. „Diminuarea oficierii ritualurilor, scria Oleinic, în pofida reducerii considerabile a numărului bisericilor active și al preoțimii, se producea lent, această situație se explică prin faptul că mulți preoți continuau ca și mai înainte să săvârșească botezuri, cununii și alte ritualuri noaptea și nemijlocit în casele credincioșilor, mai ales în localitățile în care bisericile nu funcționează”.

Împuternicitul a remarcat fermitatea rezistenței comunității ortodoxe a Moldovei în fața ofensivei asupra drepturilor credincioșilor:

„Mulți preoți și bisericoși încearcă să frâneze procesul demarat de diminuare a influenței lor asupra credincioșilor prin păstrarea activului lor, acceptă fără chef să urmeze recomandările noastre privind încetarea plătirii recompenselor starostilor, coriștilor ș.a., în primul rând, iar în al doilea rând, pe ascuns personal și prin intermediul apropiaților încearcă să le sugereze credincioșilor că între religie și comunism nu există nicio diferență, că religia susține toate acțiunile promovate de partid și guvern, iar unii clerici desfășoară această muncă dușmănoasă fățiș” 56.

Bilanțul „ateist” real al atacului masiv asupra ortodoxiei în Moldova se vede clar în raportul privind munca de valorificare a clădirilor bisericilor inactive și de reducere a numărului sărbătorilor de hram în raioanele Edineț și Lipcani, prezentat de A.I. Oleinic Secției propagandă a CC al PC al Moldovei la 5 noiembrie 1960. Chiar și în localitățile în care, potrivit aprecierii împuternicitului, exista „o experiență bună și pozitivă de muncă individuală” în rândul credincioșilor, după doi ani de ofensivă asupra bisericii nu s-au produs niciun fel de schimbări serioase în obișnuințele religioase ale populației. Toți locuitorii serbau în continuare timp de câteva zile sărbătorile hramului, cheile de la bisericile inactive și cele închise rămâneau la activul bisericesc, iar bisericile acestea erau folosite cu de la sine putere pentru slujbe. Iar „valorificarea” bisericilor inactive nu a depășit, în majoritatea cazurilor, etapa de pregătire a opiniei publice 57. Comunitățile utilizau nestingherit echipamentul din bisericile închise și cele inactive. Credincioșii moldoveni au început să instaleze din nou cruci în locurile pe care le considerau sfinte pentru ei.

La cele menționate mai sus trebuie adăugat eșecul total în lupta cu preoții autoproclamați și (sau) foști, caterisiți de Nectarie și cărora li s-a suspendat înregistrarea. Ei continuau să deservească bisericile inactive și cele „nevalorificate”, dar și să oficieze ritualuri „ilegale” pe la casele credincioșilor. După cum recunoștea Consiliul de Miniștri al Moldovei, „popii vagabonzi” se purtau „deosebit de obraznic și nepedepsit”. Ei colindau satele și „cu ajutorul bisericoșilor” țineau slujbe în „bisericile, care nu au fost înregistrate și nu funcționează aproape în tot decursul perioadei postbelice” 58. În martie 1960 Oleinic a informat despre activitatea a douăzeci de autoproclamați cunoscuți autorităților și se plângea că procurorul republicii i-a restituit materialele despre 13 foști preoți care „slujesc nepedepsit în bisericile închise din republică, încalcă grav legislația sovietică” 59. Până la sfârșitul anului situația nu s-a schimbat.

Viața de toate zilele din Moldova de la sfârșitul anului 1960 era mai relevantă decât rapoartele victorioase ale zeloșilor persecutori ai ortodoxiei. Presiunea ulterioară nu putea decât să agraveze confruntarea dintre comunitatea ortodoxă și putere sau chiar să scoată viața religioasă a populației de sub orice influență a conducătorilor sovietici. Căci activitatea acelorași „popi vagabonzi”, la care erau nevoiți să apeleze credincioșii lipsiți de păstori, nu era doar în afara controlului din partea împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, ci și din partea arhiepiscopului Nectarie. Era evident că persecuțiile administrative și samavolnicia își epuizaseră potențialul „ateist”.

Conducerea comunistă a URSS a purces la căutarea noilor obiective de atac și a noilor forme de „slăbire a religiei”. Deja în hotărârea CC al PCUS din 13 ianuarie 1960 a fost numită (între altele) o cauză importantă a fermității asociațiilor religioase în fața presiunii administrative: „În pofida legislației sovietice privind cultele, care le acordă dreptul de a conduce comunitățile religioase organelor alese din rândul credincioșilor înșiși, slujitorii bisericii au concentrat toată conducerea parohiilor în mâinile lor (italicele mele – V.P.) și o folosesc în interesele consolidării și răspândirii religiei. În unele cazuri sunt alocate sume mari de bani pentru acțiuni interzise de legislația sovietică privind cultele, de exemplu, pentru restabilirea parohiilor și mănăstirilor care nu sunt susținute de populația ce s-a îndepărtat de religie” 60. În unison cu opinia șefilor moscoviți gândea și împuternicitul pentru Moldova al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse. Făcând bilanțul anului 1959, el a propus „să fie anulată prevederea conform căreia preotul este președintele consiliului bisericesc și, în fond, conduce toată comunitatea care l-a angajat” 61.

În mințile persecutorilor înverșunați ai ortodoxiei, atât ale celor din centru, cât și ale celor din teritoriu, se zămisleau noi intenții viclene – de a restructura administrarea bisericii din interior, de a-i lipsi pe păstori de influența asupra activității financiar-economice a comunității, de a distruge relația dintre clerici și credincioși, de a promova prin intermediul patriarhatului moscovit o reformă radicală a administrației bisericești, de a limita posibilitățile preoților de a influența repartizarea veniturilor bisericești, iar de facto de a intensifica politica de „asalt și presiune” prin utilizarea instituțiilor transformate ale administrației bisericești pentru eliminarea sistematică, fie și mai lentă, a ortodoxiei din viața societății.

La 16 martie 1961 Consiliul de Miniștri al URSS a adoptat hotărârea nr. 263 „Cu privire la intensificarea controlului asupra îndeplinirii legislației privind cultele”. În acest document au fost utilizate obișnuitele eufemisme birocratice care defineau politica persecuțiilor ca luptă cu încălcările de către preoțime a legislației sovietice, iar lipsa rezultatelor dorite se explica prin „slăbirea controlului”. Dar în același timp a fost recunoscută drept legitimă și nemulțumirea credincioșilor față de persecuțiile grosolane efectuate de autoritățile locale. Mai mult decât atât, organele sovietice, după cum se spunea în hotărâre, erau datoare „să aibă grijă ca tuturor cetățenilor să le fie asigurată libertatea conștiinței, să nu admită scoaterea ilegală din înregistrare și închiderea ilegală a bisericilor, moscheilor și altor clădiri și încăperi de rugăciune, precum și lezarea sentimentelor credincioșilor” 62.

Hotărârea păstra, de fapt, neschimbate paradigmele de bază ale practicii antibisericești a lui Hrușciov, dar chema la „presarea” oamenilor bisericii cu respectarea tuturor formalităților necesare. Înregistrarea și scoaterea din înregistrare a asociațiilor religioase, deschiderea și închiderea caselor de rugăciuni necesitau ca și mai înainte să fie coordonate cu Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS. Pentru a asigura intensificarea controlului asupra confesiunilor, Consiliilor pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse și pentru treburile cultelor religioase de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS li s-a permis „să efectueze în anul 1961 în comun cu comitetele executive ale soviete- lor locale ale deputaților oamenilor muncii evidența asociațiilor reli- gioase, a clădirilor de rugăciuni și a bunurilor care se află în folosința organelor bisericești, potrivit formei coordonate cu Direcția Centrală de Statistică a URSS”. În afară de aceasta, hotărârea oferea posibilitatea de a majora considerabil nivelul impozitării (impozitul pe venit) preoților și activiștilor bisericești care obțineau venit din munca în organele de conducere ale asociațiilor religioase. Și, în sfârșit, o parte considerabilă a deciziilor guvernului URSS, care determinau relațiile dintre stat și biserică cu începere de la mijlocul anilor 1940, a fost recunoscută drept nevalabilă 63.

Astfel au fost create premisele pentru revenirea la normele legislative de la sfârșitul anilor 1920, când hotărârea Comitetului Executiv Central al întregii Rusii și a Consiliului Comisarilor Poporului al RSFSR „Cu privire la asociațiile religioase” (1929) a înlăturat fețele bisericești de la participarea la treburile economice ale comunităților religioase. Autoritățile l-au somat pe Patriarh să aducă „Regulamentul privind administrarea Bisericii Ortodoxe Ruse” în strictă conformitate cu acest act normativ care contravenea constituției în vigoare. În iulie 1961 Soborul Arhiereilor Bisericii Ortodoxe Ruse a cedat în fața acestor somații impertinente și a stabilit o nouă organizare a administrației parohiale. Parohul împreună cu clericii era înlăturat de la participarea la adunarea parohială și consiliul parohial. Treburile economice și financiare deveneau prerogativa mirenilor – a adunării parohiale și a consiliului parohial în frunte cu președintele-staroste. Dar încă înainte de adoptarea acestei decizii de către sobor, la 26 mai 1961, împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pentru RSS Moldovenească, A.I. Oleinic, primise deja indicația adjunctului președintelui Consiliului, V.G. Furov, privind înlocuirea în anteturile și ștampilele comunităților religioase a cuvântului „paroh” cu cuvintele „organul executiv”. Însă în viața reală esența chestiunii nu putea fi nicidecum redusă la ștampile și anteturi 64.

Valeriu Pasat, Biserica ortodoxă și puterea sovietică
în RSS Moldovenească (1940-1991) .

Note:

40 Из справки лектора ЦК КП Молдавии Е. Исаковой, подготовленной для Отдела агитации и пропаганды ЦК КП Молдавии, о проделанной работе по подготовке к закрытию Успенского женского своекоштного монастыря от 9 октября 1959 г. – Пасат, 2. С. 725-726.

41 Рапорт настоятеля Михайловской церкви г. Кишинева, протоиерея А.Т. Вустяна архиепископу Кишиневскому и Молдавскому Нектарию о результатах обследования Кошеловского женского монастыря в связи с его закрытием от 15 октября 1959 г. – Пасат, 2. С. 726.

42  Idem. С. 727.

43  Idem. С. 727.

44  Idem.

45  Idem. С. 728.

46  Idem.

47  Idem. С. 730.

48 Рапорт благочинного Оргеевского района, протоиерея Бадареу архиепископу Кишиневскому и Молдавскому Нектарию о результатах обследования Таборского женского монастыря в связи с его предсто- ящим закрытием от 12 октября 1959 г. – Пасат, 2. С. 721-722.

49  Idem. С. 723.

50 Справка лектора ЦК КП Молдавии Поздеевой, подготовленная для Отдела агитации и пропаганды ЦК КП Молдавии, о проделанной ра- боте по подготовке к закрытию Таборского монастыря (не позднее 8 октября 1959 г.). – Пасат, 2. С. 720.

51 Докладная записка старшего инспектора Совета по делам РПЦ Л.В. Алимова председателю Совета В.А. Куроедову о поездке в Молдавскую ССР для ознакомления с работой уполномоченного Совета по Молдавской ССР А.И. Олейника и оказания ему помощи от 18 февра- ля 1960 г. – Пасат, 2. С. 789.

52 Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Мол- давской ССР А.И. Олейника в ЦК КП Молдавии и Совет министров Молдавской СССР «О некоторых фактах неправильного подхода к работе по ослаблению религиозной деятельности духовенства и цер- ковников» от 24 марта 1960 г. – Пасат, 2. С. 822.

53 Mai amănunțit despre raportul dintre identitatea „ortodoxă” și cea „sovie- tică” a credincioșilor vezi.: Shlikhta Natalia. «Orthodox» and «Soviet»: the Identity of Soviet Believers (1940s – early 1970s) // Forum for Anthropology and Culture. 2015. No.11. P. 140-164.

54  Из доклада секретаря ЦК КП Молдавии Е.С. Постового на IV пленуме (девятого созыва) ЦК КП Молдавии «О ходе выполнения постанов- ления ЦК КПСС „О задачах партийной пропаганды в современных условиях”» (11 октября 1960 г.) – Пасат, 2. С. 873.

55  Idem. С. 875.

56  Из доклада секретаря ЦК КП Молдавии Е.С. Постового на IV пленуме (девятого созыва) ЦК КП Молдавии «О ходе выполнения постанов- ления ЦК КПСС „О задачах партийной пропаганды в современных условиях”» от 11 октября 1960 г. – Пасат, 2. с.

57 Из справки уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника в Отдел пропаганды ЦК КП Молдавии о работе по освоению помещений недействующих церквей и сокращению числа храмовых праздников в Единецком и Липканском районах от 5 ноября 1960 г. – Пасат, 2. С. 877-879.

58 Директивное письмо Совета министров Молдавской ССР исполкомам городских и районных советов депутатов трудящихся о борьбе с нарушениями советского законодательства служителями культа от 21 июня 1960 г. – Пасат, 2. С. 858.

59 Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника в ЦК КП Молдавии и Совет министров Молдавской СССР «О некоторых фактах неправильного подхода к работе по ослаблению религиозной деятельности духовенства и церковников» от 24 марта 1960 г. – Пасат, 2. С. 824.

60 Из постановления ЦК КПСС от 13 января 1960 г. «О мерах по ликвидации нарушений духовенством советского законодательства о культах» от 13 января 1960 г. – Пасат, 2. С. 780

61  Из отчета уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника о работе за 1959 г. от 26 февраля 1960 г. – Пасат, 2. С. 772.

62  ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 2. Д. 302. Л. 2-2 об.

63  Idem.

64  Пасат, 3. С. 66.