Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea

Hristos a Înviat!

Biruitorul lumii, Mântuitorul Hristos este astăzi proslăvit în pomenirea Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă!

Victoria, biruinţa lui Dumnezeu – şi a tuturor credincioşilor Săi – este un paradox în lumea aceasta. Însuşi Mântuitorul îi preîntâmpină pe ucenicii Săi că în lume vor avea necazuri, şi nimic bun nu-i aşteaptă în viaţa lumească (Ioan 16, 33).

Dacă cineva se botează şi îşi pune crucea la gât pentru ca să-i meargă bine, ca să nu-l deoache babele, ca să fie fericit în viaţa pământească, să fie iubit de toţi, atunci el a greşit uşa. Nu a intrat unde trebuie, pentru că Însuşi Hristos spune: „Dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu” (Ioan 16, 2). 

Dacă vrea cineva să fie iubit de toată lumea, să fie faimos, popular, să atragă mulţimi de aplauze, să fie al casei, vedetă, atunci el trebuie să fie orice, numai nu creştin. Să fie desfrânat şi încântător, pentru a fi râvnit de femei, să fie despot ucigaş, pentru a băga frica (şi stima, în termenii lumeşti) în gloatele supuşilor, să fie hoţ pentru a fi proslăvit în ceata haiducilor şi robinhuzilor, să fie mincinos, pentru a urca în vârful conducerii politice, să fie lacom, pentru a deveni putred de bogat (sau bogat, dar putred). Iar dacă vrea să fie un ratat în lume, să fie urât de cei din jur, să fie considerat nebun, în cel mai bun caz, atunci el trebuie să fie creştin. Mântuitorul spune acest lucru deschis: „În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Astfel, tot cel care mărturiseşte că este creştin, automat devine de acord să fie urât de cei din jur. Însemnându-ne cu numele lui Hristos, mărturisindu-ne credinţa Creştină, afirmând că suntem urmaşii lui Hristos, acceptăm să fim prigoniţi, izgoniţi, scuipaţi, bătuţi, huiduiţi, pentru că „Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.” (Ioan 15, 20).

Tocmai din acest motiv, credinţa creştină este o nebunie pentru întreaga lume „civilizată”. E firesc, ce om „normal” îşi va păzi fecioria, când băieţii şi fetele din jur deja pe toate le ştiu, le pot, şi le depăşesc. Ce om „raţional” va crede şi va propovădui că este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dacă „savanţii” şi „ştiinţa” demult „au demonstrat” că omul e urmaşul goblinilor? Ce om cu minte în cap va renunţa la favoruri, profituri, onoruri, beneficii, aduse de viaţa modernă, raţională? Numai un… creştin ce este. Dar Sfântul Apostol Pavel a spus acest lucru mai bine decât oricine altul: Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: „Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o” (1 Corinteni 1, 18-19). Şi iarăşi, „Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor”. (1 Corinteni 1, 25).

Hristos este acelaşi, ieri, şi azi, şi în veac (Evrei 13, 8). Aceiaşi sunt şi ucenicii Săi. Şi dacă lor Mântuitorul le-a făgăduit că nu-i va părăsi şi va fi mereu cu ei, prin Duhul Sfânt, prin care le va grăi (Ioan 16, 20), atunci şi nouă ne-a dat aceeaşi făgăduinţă.

Acum peste 1700 ani, în 303, atunci când Diocliţian şi-a anunţat perfidul edict despre închiderea bisericilor şi nimicirea creştinilor, un brav ostaş din garda sa, Gheorghe, i-a ripostat, zicându-i: „Eu sunt creştin! Sunt sluga lui Hristos, Care este Adevărul!”. Pentru aceasta a fost supus unor torturi supraomeneşti, dar i-a proorocit torţionarului său Diocliţian: „Mai curând tu vei obosi, chinuindu-mă pe mine”, dându-şi victorios sufletul în mâinile Domnului.

În fond, Diocliţian nu a fost un om rău. A fost iubit de ostaşii săi şi de întregul popor. A reuşit să consolideze imperiul în condiţii economice extrem de dificile. Un lucru îi lipsea – credinţa în Adevăr. Aparţinând lumii şi gândind lumeşte (ca lumea), nu a recunoscut înţelepciunea, şi a fost biruit. Se ştie, că şi-a curmat viaţa, otrăvindu-se, după obiceiul multor înaintaşi ai săi. Obosit şi decepţionat…

Iar Sfântul Gheorghe şi astăzi ne inspiră la fapte creştine, eroism şi victorie. Cu adevărat, puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciune! (2 Corinteni 12, 9).

Pr. Constantin Cojocaru