Întristarea – piedică în calea la tot binele

“Întristarea este piedica în calea a tot binele”, spune Sfântul Nil Sinaitul.  “Cand duhul rău al întristării pune stăpânire pe suflet” — citim descrierea lucrării acestei patimi la Cuviosul Serafim de Sarov, „atunci, umplându-l de uscăciune şi neplăcere, nu-l lăsa să facă rugăciune cu osârdia cuvenită, îl împiedică să se îndeletnicească cu citirea Scripturilor cu luarea-aminte cuvenită, îl lipseşte de blândeţe şi de seninătate faţă de fraţi şi naşte scâraba faţă de orice împreună-vorbire: pentru că sufletul plin de întristare, făcându-se ca nebun şi ieşit din minţi, nu poate nici să primească liniştit sfat bun, nici să răspundă cu blândeţe la întrebările ce i se pun. El fuge de oameni ca de nişte pricinuitori ai tulburării sale, şi nu pricepe că pricina suferinţei e înlăuntrul său…”

De unde vine întristarea?

Întristarea este de obicei urmare a gândurilor mânioase ori a nereuşitei de a satisface o oarecare patimă. Ca atare, cel ce îşi va birui poftele şi patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa şi întristarea. Astfel, cel înfrânat nu se va întrista că a rămas fără prânz, cel feciorelnic – că nu i-a reuşit fapta murdară la care se gândise într-o clipă de întunecare a minţii, cel nemânios – că n-a avut prilejul să se răzbune, iar cel smerit cugetător – de lipsirea de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va amărî nici dacă rămâne fără ultima leţcaie…

Cu oamenii pătimaşi se întâmpla însă că întristarea vine asupra lor fără vreo pricină văzută. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian,  “prin înrăurirea subţire a vrăjmaşului suntem supuşi unui asemenea necaz că nu putem să primim cu obişnuita plăcere nici măcar cercetarea (vizita) oamenilor la care ţinem şi a rudelor noastre, şi orice ne-ar spune aceştia într-o discuţie cuviincioasă ni se pare că vine la vremea nepotrivită şi că e de prisos…”

Totuşi, aceasta dovedeşte numai că întristarea nu-şi are întotdeauna pricinile în surse exterioare. Nu. Înăuntrul nostru, în adâncul inimii, stau seminţele ascunse ale patimilor, care, îndată ce se revarsă asupra sufletului ploaia ispitelor, dau îndată mlădiţe şi roade. Ca atare, trebuie spus din nou că dacă am fi nepătimaşi nu doar pe dinafară, ci am avea adevărata linişte în suflet, nici un fel de uneltiri ale draculuiîintristării n-ar putea avea înrăurire asupra noastră. Pământul inimii, uscat de post, de privegheri şi de rugăciuni, n-ar putea să mai primească seminţele patimilor insuflate de către draci.

De aici reiese că nu trebuie să fugim de oameni cu scopul de a evita întristarea. Ce-i drept, nu poate să scape de tulburare omul care trăieşte în lume şi intră mereu în contact cu persoane care îi sunt cu desăvârşire străine ca duh, stăpănite nu doar de patimi, ci uneori chiar de dracii înşişi. Dar gândul că simpla schimbare a locului aduce uşurare este greşit. Schimband mediul, omul schimbă doar pricinile care-i stârnesc patimile. Nu asta îi trebuie, ci răbdare şi încă ceva, de care vom vorbi mai jos. Dacă omul va avea răbdare ţi, îndeobşte, curăţia inimii va fi în stare să spună împreuna cu prorocul David: „cu cei ce urau pacea eram făcător de pace” (Ps. 119,6). Atunci se va împăca lesne nu doar cu oamenii, ci şi cu fiarele sălbatice, şi acelea îl vor cinsti, după cuvântul Scripturii: „Fiarele cele sălbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).

Ucigaşii întristării

S-a zis deja că întristarea se hrăneşte pe socoteala existenţei patimilor în om. Îndepărtează din tine împatimirea de lucruri, de poftă, de lăcomia pântecelui, şi nici o întristare nu va mai fi vreodată în tine. Pot fi arătate însa şi mijloace pozitive, care taie din radacina aeeastă patimă, în special rugăciunea, milostenia şi neagonisirea.

Omul suferă, se chinuie din pricina întristării, sufletul lui tânjeşte. Şi iată ca se duce la doctor. Acesta îi prescrie preparate care îl calmează şi îl îmbunătăţesc dispoziţia sufletească, uşurându-i în mod artificial suferinţele – dar tratamentul, după cum remarcă pe buna dreptate medicul ortodox V. K. Neviarovici, în multe cazuri nu vindecă deloc sufletul bolnav şi prin el omul este doar îndepărtat de suferinţe, care au mai întotdeauna un sens terapeutic, din punct de vedere duhovnicesc.

Singura cale corectă spre vindecarea de nervozitate, de trândăvire (acedie), de întristare şi spre dobândirea păcii sufleteşti trece prin adevărata credinţă ortodoxă, prin pocăinţă şi prin îndreptarea vieţii după poruncile lui Dumnezeu. Pentru om, principalul este să înţeleagă sursele păcătoase ale firii sale psihice, să conştientizeze profund neputinţa sa, să urască păcatele demonice ale trufiei, slavei deşarte, mâniei, trândăvirii, minciunii, curviei şi să dorească să se schimbe, să se întoarcă spre Domnul cu nefăţărnicie şi pocăinţă.

Adevărata cauză a tulburarilor depresive constă de regulă în păcatele săvârşite de către om. Sfinţii Părinţi considerau că la baza tuturor suferinţelor sufleteşti stă trufia. Ca atare, pentru a scăpa de depresia nevrotică, omul trebuie să se străduie pentru dobândirea smereniei. Nivelul ridicat de pretenţii care nu se înfăptuiesc în viaţă, conflictul între dorinţă şi realitate lasă totdeauna în suflet simţământul frustrării, întristării, amărăciunii, supărării. Absolut indispensabil pentru fiecare creştin este mersul la slujbe, mai ales în zilele de duminică şi de praznic, precum şi participarea la Tainele Bisericii. În rugăciunea pe care preotul o citeşte înainte de spovedanie exista cuvintele acestea: „De vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat”. De Sfintele Taine trebuie să ne apropiem cu frângere de inimă, cu credinţă adâncă şi cu nădejde în mila lui Dumnezeu.

Trebuie neapărat ca omul să citească Sfânta Scriptură, mai ales Evangheliile, şi să împlinească poruncile lui Hristos, ce sunt cuprinse acolo. Un ajutor pe nepreţuit îl ofera literatura patristică. O mare bucurie aduc creştinului faptelor bune, grija pentru aproapele.

Să păstrăm în inimile noastre minunatele şi marile cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: Pururea bucuraţi-vă, neîncetat rugaţi-vă. Întru toate mulţumiţi, căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi (I Tes 5, 16).