IPS Mitropolit Iosif: „Biserica trebuie să facă totul pentru ca păcătosul să se simtă iubit: numai astfel poate căpăta, şi el, ura faţă de păcat.”

Din punctul nostru de vedere, modificarea legislaţiei în Franţa cu privire la căsătorie s-a efectuat în urma unui proces de lungă durată, al cărui început îl putem situa în epoca Iluminismului. La epoca respectivă, cei ce-şi dăduseră numele de „filosofi“, artizanii Enciclopediei, au dezvoltat teoria unei lumi şi a unei morale fără Dumnezeu. În inima acestei filosofii este ideea că fiinţa umană dispune de ea însăşi şi, în consecinţă, nu are de dat socoteală nimănui de ceea ce face cu propria sa viaţă, cu propria gândire şi în special cu propriul corp. În contextul spiritual, social şi economic în care trăiesc ţările Europei Occidentale, guvernat de principiul plăcerii şi de ideologia de consum, este de înţeles că se ajunge uşor la ideea că totul este permis din momentul în care individul găseşte satisfacerea propriilor aspiraţii, fie chiar egoiste.

Evoluţia concepţiei asupra vieţii umane, care a condus, pentru moment, la legalizarea homosexualităţii şi a adopţiei de către persoane de acelaşi sex, se înscrie în mişcarea pretinselor „Lumini“ ale secolului al XVIII-lea, precum am spus mai înainte, şi în procesul de decreştinare sistematică a societăţii civile. Acest proces s-a manifestat odată cu Revoluţia Franceză şi de-a lungul a trei secole de expansiune activă a gândirii libere în Franţa, în principal prin intermediul şcolii publice. Faptul că creştinii nu au ştiut să dezvolte, în ceea ce priveşte formarea preoţilor şi cateheza, o pastorală care să ţină cont de valoarea creştină a corpului uman a contribuit mult la triumful ideologiei hedoniste în cultura occidentală. Pe de altă parte, se pare că importanţa căpătată de chestiunea homosexuală este legată de criza foarte gravă pe care o traversează de o vreme încoace cuplul şi semnificaţia lui, pentru el însuşi şi pentru societatea civilă.

Formele de reacţie, în Franţa, au fost diverse. Unii oameni, chiar pretinşi creştini, aderă la noua legislaţie sub pretextul modernismului, alţii sunt indiferenţi. Creştinii ortodocşi au fost primii care au amintit fundamentele antropologiei creştine şi au remarcat incompatibilitatea acesteia cu proiectul guvernamental. Începând cu ianuarie 2013, mai multe manifestaţii publice au adunat împreună creştini ortodocşi cu catolici şi cu unii reformaţi, precum şi cu musulmani şi francezi de confesiune iudaică. Manifestaţii favorabile noilor proiecte au avut de asemenea loc, mai puţin spectaculoase, şi au permis înţelegerea filosofiei care este în spatele noilor legi: ideologia plăcerii, concepţia anarhistă care nu vrea „nici Dumnezeu, nici stăpân“, gândire conform căreia, Dumnezeu neexistând, totul este permis etc. Este regretabil că manifestaţiile, şi unele, şi altele, au fost adesea foarte politizate, chestiunea noii legislaţii oferind motiv de contestare a guvernului şi a partidului de care aparţine. Astfel se pierde din vedere adevăratul interes al problematicii: binele omului şi mântuirea lui în lumea care va veni. În rest, creştinii nu se dovedesc mereu capabili de a susţine un discurs el însuşi creştin: luările lor de poziţie sunt adesea lipsite de baze biblice şi teologice, rămânând prizoniere ale unor puncte de vedere psihologice şi sociologice.

Românii din Franţa, unii dintre ei fiind şi cetăţeni francezi – ca şi cei ce se află în alte ţări ale Europei Occidentale -, au resimţit dintru început o adâncă suferinţă morală, conştientizând proiectul guvernamental francez şi consecinţele lui pentru fiinţa umană. Marea suferinţă a românilor s-a exprimat în parohiile noastre, fiind trăită în mod personal de fiecare credincios, dar şi în reflecţia comunităţii, în scrieri, luări de cuvânt, participări active şi numeroase la anumite manifestaţii publice. Şocul este mult mai mare pentru ei decât pentru francezii de origine, care asistă de secole întregi la lucrarea activă de decreştinare a ţării şi culturii proprii. Românii nu au ezitat să facă comparaţia cu ceea ce s-a întâmplat nu demult în propria ţară: expansiunea unei ideologii atee totalitare, prin metode asemănătoare, în special prin influenţa exercitată asupra copiilor. Vedem în egală măsură că anumiţi români sunt profund dezamăgiţi şi scandalizaţi de către o Franţă pe care o admirau şi a cărei criză morală şi culturală nu o percepuseră până acum. Supraestimaseră Franţa, nu observaseră că ideile care produc rău Franţei astăzi sunt aceleaşi cu cele care au făcut rău României după cel de-al Doilea Război Mondial.

Proiectul guvernului francez actual, asociat guvernului european, este acela de a permite triumful ideologiei republicane atee în cadrul şcolii. Unii gânditori nu-şi ascund bucuria de a vedea în sfârşit o ţară sau o Europă decreştinate; în fine, triumful celor fără Dumnezeu… În manualele franţuzeşti se învaţă deja teoria „genului“. Profesorii vor fi obligaţi să o predea în şcoli pentru că face parte din programul de învăţământ.

Nu există posibilitatea reală de a preda valorile moral-creştine în şcoli. Să nu ne facem iluzii. Soluţia este mai degrabă – ceea ce consideră anumiţi ortodocşi şi, mă gândesc, anumiţi romano-catolici – aceea de avea propriile şcoli, propriul învăţământ. Dar va fi dificil, căci Ministerul Educaţiei, în Franţa, va face tot ce-i stă în putinţă pentru a împiedica acest lucru, refuzând de exemplu echivalarea studiilor efectuate în şcolile libere. Dezbaterea pe acest subiect va începe foarte curând, după părerea noastră…

În ţări unde Biserica se bucură de o mare autoritate morală, acesta fiind cazul totuşi pentru un mare număr de ţări ale globului, problema se pune în mod diferit de felul în care este pusă în Franţa, ţară marcată de separarea dintre Biserică şi Stat şi de lucrarea eficace şi de lungă durată a ideologiei revoluţionare. Îi revine fiecăreia dintre ţările noastre, unde influenţa Ortodoxiei este încă reală, responsabilitatea să găsească modalităţile creative pentru a răspunde provocărilor lumii contemporane. Considerăm că nu numai stigmatizând noutatea reuşim să-i răspundem. Ar fi mai degrabă două atitudini posibile în acelaşi timp. Cea dintâi este aceea a pocăinţei, căci nu suntem fără de păcat, şi este bine dacă ne pocăim pentru păcatul care se manifestă în lume. Hristos, Care era fără de păcat, S-a urcat pe Cruce pentru mântuirea lumii. A doua atitudine consistă în a denunţa, nu pe păcătoşi, ci păcatul. Trebuie spus că homosexualitatea nu este, în ea însăşi, o alternativă la sexualitatea dată de Dumnezeu. Şi, dacă se poate, este bine să facem în aşa fel ca ideologia acestei alternative să nu fie promovată oficial. Trebuie să reflectăm asupra modului celui mai constructiv de a ne proteja tinerii de păcat în general şi de toate tentaţiile pe care lumea contemporană le propune. Cel mai bun lucru este, din punctul nostru de vedere, regăsirea şi retrăirea experienţei pocăinţei, aceea a Sfinţilor Părinţi, întoarcerea la învăţătura patristică cu privire la antropologie şi retrăirea ei în actualitate. Dacă noi reuşim să valorizăm – precum o fac scrierile apostolice – sfinţenia trupului botezat, este mult mai uşor să înţelegem că nu dispunem de sexualitate după propriile capricii…

Depinde de felul în care noi, creştinii, vom răspunde: dacă ştim să revalorizăm cuplul biblic, nu doar ca instituţie socială ce trebuie protejată, ci ca dar al raiului făcut de Dumnezeu omului, va avea loc atunci în Biserică o adevărată înnoire a familiei şi a fecundităţii ei, biologice şi spirituale în acelaşi timp. Din punctul nostru de vedere, valorizarea căii monastice este de extremă importanţă, pentru că ea consistă în a da întreaga valoare duhovnicească şi harismatică fecioriei şi castităţii. Căsătoria nu este singura cale de mântuire pentru om! Iar fecunditatea se manifestă duhovniceşte în monahism prin naşterea spirituală. Creştinii nu se înmulţesc doar prin naşterea după trup, se înmulţesc esenţial prin Naşterea de sus: harul Sfântului Botez şi actualizarea acestui har prin lupta duhovnicească.

Am putea întoarce această propoziţie spunând că, tocmai, noua legislaţie franceză prejudiciază în mod grav Legea şi Republica pentru că distruge o instituţie republicană veche şi respectabilă… Dar rolul nostru este mai degrabă de a aminti că, în orice ţară, atitudinea creştină se manifestă prin loialitate faţă de instituţii şi de puterea politică, în consecinţă, cum spune Apostolul Pavel. Această loialitate trebuie să fie reală; trebuie să fie de asemenea liberă; nu este o aservire; ea poate să se transforme în neascultare activă, dacă legea Cezarului vrea să ne oblige să încălcăm legea lui Dumnezeu. Este cazul martirilor din toate timpurile. Au respectat Legea şi Republica până la un anumit punct: coerenţa cu legea divină.

Biserica se află într-o situaţie providenţială: este chemată să reînnoiască învăţătura (duhovnicească) privitoare la pocăinţă şi la lupta în general contra păcatului, este chemată să reînnoiască învăţătura sa în domeniul antropologic, despre ceea ce este omul. Creştinilor nu trebuie să le fie frică. Au în ei înşişi, prin harul Sfântului Botez şi prin întreaga Tradiţie ortodoxă, mijloacele de a răspunde fără agresivitate, mai curând cu generozitate, provocărilor lumii contemporane. Responsabilitatea se află de partea creştinilor: ei sunt regii şi profeţii acestei lumi. Ar fi o eroare dacă s-ar mulţumi să intenteze un proces lumii acesteia. Lumea aşteaptă de la ei exemple adevărate de sfinţenie şi de umanitate.

Preotul de parohie se implică uşor în acest proiect ducând o viaţă sfântă prin asceză şi rugăciune. Dacă preoţii noştri se spovedesc la fel de des precum li se cere credincioşilor să o facă, este deja un lucru bun. Apoi, preotul răspunde de cateheză: dacă-şi completează el însuşi cunoştinţele cu regularitate prin lectură, urmând anumite cursuri de perfecţionare, căutând răspunsuri la părinţii duhovniceşti şi la teologii ortodocşi contemporani, atunci va fi capabil să facă în mod util cateheza, atât a copiilor, cât şi a adulţilor – căci trebuie să le facă pe amândouă. În fine, în cadrul Spovedaniei, preotul – dacă luptă el însuşi contra propriilor ispite şi păcate – îi poate  ajuta pe credincioşi să dobândească un simţ bun, duhovnicesc (şi nu numai unul moral) al sexualităţii: viaţa ascetică consistă în mare parte în transfigurarea energiilor naturale care sunt în om. Preoţii cei mai bine pregătiţi vor fi aceia care se vor hrăni din Tradiţia bimilenară a trăirii şi scrierilor regăsite la Sfinţii Părinţi.

Gravitatea homosexualităţii este legată de amorul propriu şi de dificultatea sau imposibilitatea de a asuma diferenţa faţă de semenul său. Fiecare sex se poate închide în el însuşi, poate crea propria lume homosexuală şi ignora lumea sexuală a semenului. Dar, în profunzime, acest păcat exprimă un altul şi mai adânc: dificultatea de a asuma diferenţa, nu numai a unui alt sex, ci şi aceea a unei alte persoane. Şi, în fond, homosexualitatea traduce imposibilitatea de a asuma diferenţa absolută a Dumnezeirii. Nu este lipsit de importanţă faptul că cuplul bărbat-femeie este simbolul însuşi al cuplului format de Dumnezeu cu poporul Său. Tentaţia este permanentă de a se închide în sine. În această privinţă, calea călugăriei nu constituie o închidere „monosexuală“ în sine: ea constituie esenţial sacrificiul de sine din dragoste pentru Persoana lui Dumnezeu şi pentru aceea a aproapelui. Este răspunsul fundamental la iubirea egoistă de sine.

Care este îndemnul Înalt Preasfinţiei Voastre pentru tinerii prezentului, catalogat ca fiind supus tentaţiilor şi dominaţiei coruptibile ale desfrâului?

Consider că cel mai important este de a prezenta viaţa în Hristos ca fiind aceea care îl răsplăteşte în mod absolut pe om şi îl face să înflorească. Nimic nu-l face mai mult pe om să înflorească decât căpătarea dragostei pentru Hristos. Nu-i putem ajuta pe tinerii noştri decât inspirându-le dragostea pentru Hristos. Cu cât mai mult Îl vor iubi pe Hristos, cu atât mai mult vor dori să-L urmeze, cu atât mai mult vor fi pregătiţi să facă alegerile care să-i conducă la adevărata fericire, fericirea creştină.

Faţă de orice păcat, pastorala Bisericii manifestă  dragostea compătimitoare a lui Hristos: „Du-te şi nu mai păcătui!“ Ea manifestă ura faţă de păcat şi dragostea faţă de cel păcătos. Biserica trebuie să facă totul pentru ca păcătosul să se simtă iubit: numai astfel poate căpăta, şi el, ura faţă de păcat. Nu este o chestiune de toleranţă; este o chestiune de dragoste compătimitoare.

Cel mai important este, efectiv, de a lua în considerare persoana în unicitatea ei, fără a o compara cu alta, fără a o închide într-o interpretare globală. Nu există doi „homosexuali“ aidoma. Persoana trebuie iubită, trebuie să încercăm să o înţelegem, din iubire, nu să o judecăm. Trebuie mult post şi multă rugăciune pentru a primi de la Dumnezeu harul de a se apropia de această persoană şi de a-i adresa un cuvânt care să nu rănească. Ar trebui să putem ajuta această persoană, dacă ea doreşte, să vedem cum pot fi transfigurate tendinţele sale într-o adevărată viaţă de ucenic al lui Hristos. Pentru homosexuali, calea este aceeaşi cu a heterosexualilor: căpătarea castităţii lui Hristos, a iubirii fără râvnire, a iubirii adevărate, de fapt…

Trebuie să recunoaştem că, adesea, sexualitatea, oricare ar fi ea, este trăită ca o povară foarte grea. Unii se descurajează şi gândesc că nu vor ajunge niciodată la castitate, la puritate. Cred că cel mai bine este de a lupta duhovniceşte împreună cu ei, de a posti cu ei, de a ne ruga cu ei, şi de a considera fără ipocrizie că lupta lor ar putea fi a noastră –  păcatul lor ar putea fi al nostru…

Sursa: www.doxologia.ro