Iubirea care iartă

Până atunci erau o familie fericită. Kostas şi Froso trăiau bine şi dobândiseră şi un băieţel, Dimitris.

Însă…, la serviciul lui Kostas venise o nouă funcţionară. Biroul ei se afla în aceeaşi încăpere cu al lui. La început nu părea nimic primejdios. Dar, mai târziu, lucrurile s-au schimbat. Kostas a devenit nervos, distrat. Froso a observat imediat schimbarea bărbatului său. Nu i-a spus însă nimic. Ştia ce caracter are. Ar fi înrăutăţit situaţia.

Până ce într-o zi a plecat din casa lui, lăsându-şi soţia şi copiii.

Froso nu voia să ajungă la tribunal. S-a luptat cu inima curată pentru a depăşi drama în care se afla.

S-au scurs zece ani. Dimitris devenise un voinic de 19 ani. Funcţionar la o bancă, câştiga atât cât trebuia ca să trăiască amândoi.

În anii aceştia, tatăl, fiind părăsit de femeia aceea rea, singur, izgonit de la serviciu, a fost nevoit să trăiască în lipsuri şi izolare. Într-o zi s-a îmbolnăvit grav. I-au paralizat mâna şi piciorul drept. Locuia într-un subsol şi nu avea pe nimeni să-l îngrijească. Lacrimi fierbinţi îi udau perna.

Dimitris a aflat despre situaţia tatălui său. L-a durut. Orice a făcut, era tatăl lui. I-a spus mamei sale. Şi într-o după-amiază a luat o maşină şi s-a dus în camera tatălui său. Mizerie şi sărăcie…

– Tată, ridică-te! Te voi lua acasă la noi. Inima mea nu îndură să te vadă aşa.

Kostas a început să plângă. Nu a putut spune nimic altceva, decât: „Iartă-mă, copilul meu!“.

Şi l-a transportat acasă…

Era Vinerea Mare! În ziua aceea Dumnezeu Se răstignise din iubire… Din iubirea care iartă.