Jean Claude Larchet – interviu despre tipuri de boli si terapeutica ortodoxa, catolicism si “globalizare religioasa”, Har si asceza, Traditie si actualitate

Redactorul: Pentru început, am dori să vă mulțumim, D-le Larchet, atât pentru prezența Dvs. în  studio și acordarea acestui interviu, cât și, desigur, pentru studiul Dvs. publicat la editura Apostoliki Diakonia. Vă mulțumesc și în numele ascultătorilor emisiunii.

Jean Claude Larchet: Vă mulțumesc și eu pentru invitație.

R: În privința lucrărilor Dvs. de specialitate, aș vrea să subliniez faptul că ați publicat numerose studii de patrologie ortodoxă. Vă considerați, așadar, a fi un patrolog?

JCL: Da, deoarece lucrările mele se întemeiază în ansamblul lor pe învățătura Sfinților Părinți. Am dedicat, în special, trei studii acestui mare Părinte, Sfântul Maxim Mărturisitorul, care constituie o parte importantă a operei mele, dar m-am ocupat, totodată, mai cu seamă de problematica bolii și de tot ce are legătură cu aceasta, cum ar fi: durerea, moartea, în cele din urmă, precum și de aspecte ale bioeticii. Toate aceste studii despre boală, în număr de zece, sunt întemeiate pe învățătura patristică și constituie un răspuns la întrebările și frământările concrete ale omului contemporan. Așadar, este o lucrare ancorată în tradiția patristică, dar care, în același timp, nu se reduce la etalarea unor exponate de muzeu. Este vorba de o tradiție autentică, credincioasă învățăturii lui Iisus, a Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți, care oferă răspunsuri la frământările și nevoile oamenilor din fiecare epocă.

R: În legătură cu termenul pe care îl folosiți, „terapeutică”, îl puteţi analiza puțin mai pe larg ? Am impresia că înainte nu era în uz. Dacă nu greșesc, abia în ultimele trei decenii am început să îl folosim.

JCL: Este, desigur, un termen ce provine din limba greacă, dar cu o largă răspândire în franceză, înțelegând prin acesta vindecarea unei boli. Putem folosi, de asemenea, termenii „terapie [tratament] (gr. therapeia)”, „îngrijire [medicală]”, ce desemnează ansamblul metodelor folosite pentru obținerea vindecării. Într-adevăr, conceptul terapeuticii este recurent în multe dintre cărțile mele. Am scris, de altfel, un studiu  despre „terapeutica bolilor mintale”, care diferă de cele spirituale. Consider că elementul de noutate îl constituie folosirea sintagmei „terapeutica bolilor spirituale”, care deși nu apare în scrierile patristice sub această formă, transpare ca idee de fond.

R: De altfel, în aceasta constă și originalitatea studiului Dvs. Am impresia că este vorba de o trilogie. Din păcate, ne aflăm în posesia doar a unei părți a acesteia, cea despre bolile spirituale. Mai aveți, de asemenea, o lucrare despre terapeutica bolilor trupești.

JCL: Prima mea carte, intitulată Teologia bolii, tratează aspectul bolilor trupești. În această lucrare am încercat să văd care este poziția creștinismului față de medicină,  problematică pusă în discuție de-a lungul istoriei acestuia. Unii au respins medicina invocând faptul că vindecarea trebuie să survină prin credință, alții, iarăși, s-au arătat receptivi față de ea, fără deosebire, iar în lucrare este arătat faptul că foarte de timpuriu medicina a fost acceptată, dar practicată după dreptarul creștin. Cu alte cuvinte, Sfinții Părinți spuneau că trebuie să acceptăm medicina chiar dacă ea este o cunoaștere lumească, conștientizând, însă, faptul că Dumnezeu, Creatorul tuturor,  este Cel care ne-a dat medicamentele prin felurimea ierburilor [de leac], dar Care i-a dat și omului înțelepciunea de a descoperi și alte medicamente decât cele pe care le oferă natura. Dumnezeu este Cel care a dat medicilor înțelepciune, El este izvorul vindecării, El este Cel care tămăduiește prin mijlocirea medicinii și a medicilor. Partea a doua a acestei cărți se concentrează asupra modului în care trebuie să primim, să înțelegem și să ducem, din perspectivă creștină, crucea propriilor noastre boli. Bolile, care sunt urmări ale păcatului strămoșesc, ne pot aduce folos duhovnicesc, dacă ne arătăm în stare să le purtăm duhovnicește cu harul lui Hristos. Ce am vrut să explic în lucrarea în cauză este faptul că există un mod creștin de a privi boala, pe care trebuie să ni-l însușim.

R: O altă întrebare. Am impresia că Părinții Bisericii consideră firea omului bolnavă în ansamblul ei. Putem să ne aplecăm puțin în discuția noastră asupra bolii după căderea protopărinților?

JCL: Într-adevăr, fundamentul antropologiei creștine este faptul că omul a fost zidit după chipul lui Dumnezeu și este menit să ajungă la asemănarea cu El, așadar nu a fost creat desăvârșit, ci pășește spre desăvârșire. Putem spune, cu alte cuvinte, că firea omului își găsește temeiul în Dumnezeu și că la început era bună; „denaturarea”, „boala”, „moartea”, noțiuni pe care le asociem firii umane, nu existau la început. Au apărut ulterior ca urmare a păcatului strămoșesc, al protopărinților noștri, întărit mai apoi și prin păcatele tuturor oamenilor. Așadar, putem afirma că această cădere a omului, ce a survenit în urma păcatului strămoșesc, aduce cu sine,  cu repercusiuni deopotrivă pentru trup și pentru suflet, o serie de probleme angrenate de realitatea pervertirii, pe care le putem numi foarte bine boli, deoarece neîndoielnic este vorba de o dereglare a  stării sănătoase dintru început. Se poate trasa o corespondență cu categoria „bolilor spirituale”, după cum am numit-o. Este vorba de boli care nu au existat la început, ci și-au făcut apariția ca urmare a păcatului.

R: În partea introductivă a studiului faceți referire la lucrarea de mântuire a lui Hristos care eliberează firea umană din tirania diavolului și a puterilor sale. Ne putem opri puțin asupra acestei tiranii?

JCL: Într-adevăr, fac referire la acest punct de vedere, unul important, dar care, de altfel, nu este și singurul. Sunt, adică, unii istorici sau comentatori care au tendința de a considera că în creștinism bolile, mai cu seamă cele psihice (mintale), sunt abordate doar prin prisma asocierii lor cu lucrarea demonică. Acesta este doar unul dintre factorii [implicați]. Este cert faptul că în urma păcatului strămoșesc, diavolul și demonii, care sunt creaturi diferite față de noi, asemenea îngerilor și cetelor îngerești, au dobândit o putere asupra lumii și a oamenilor, pe care mai înainte nu o avuseseră și pe care oamenii, păcătuind, le-au îngăduit-o. Înstrăinându-ne de voia lui Dumnezeu, am pierdut ocrotirea Sa și am dat, astfel, putere diavolului și slujitorilor săi, care a devenit stăpânitorul lumii acesteia. Așadar, este un fapt cert, de pildă, că păcatele și patimile, care sunt boli spirituale, s-au acutizat, au fost întărâtate și cultivate prin lucrarea diavolului. Tot un lucru sigur este că oamenii au rămas neputincioși în fața acestei lucrări a diavolului până la venirea lui Hristos. A existat, desigur, harul dăruit celor care țineau Legea, dar puterea deplină și biruința asupra diavolului au fost posibile doar în Hristos și prin Hristos, întrucât Hristos Însuși l-a biruit pe diavol, nu numai prin Patima și Învierea Sa, așa cum spunem oarecum în virtutea unei rutine, ci și prin întreaga Sa viețuire, din moment ce fiind ispitit în pustie și împotrivindu-Se ispitei, ni s-a arătat încă de atunci o parte a biruinței Sale asupra demonilor. Sfântul Maxim, de pildă, spune că Hristos, împotrivindu-Se ispitei din pustie, deja biruise pentru noi toți ispitele care sunt legate de plăcere. A urmat apoi jertfa Sa pe Cruce. În răstimpul Patimii Sale, a biruit pentru noi toate ispitele care țin de frica noastră în fața durerii și a morții.

R: După cum atrageți atenția în ceea ce privește noțiunea Izbăvitor, în teologia apuseană există tendința de a utiliza acest concept în cheie juridică.

JCL: Într-adevăr. Taina mântuirii noastre este, potrivit cuvântului pe care îl folosim, otaină, adică avem putința de a o exprima, dar nu o putem înțelege întru totul. Acesta este și motivul pentru care Sfinții Apostoli și Hristos Însuși au vorbit în pilde, s-au slujit de imagini-simbol, ca și Sfinții Părinți, de altfel. Într-adevăr, o imagine de mare însemnătate folosită de Sfântul Apostol Pavel este cea a răscumpărării: Hristos, ca Izbăvitor, care ne răscumpără prin Sângele Său, prin Patimile și durerea Sa. Este o imagine care în Apus a cunoscut numai o dezvoltare unilaterală. Astfel, de pildă, în teologia lui Anselm [de Canterbury], găsim expunerea iconomiei lucrate în Hristos exclusiv prin prisma răscumpărării. Este un punct de vedere cu totul de înțeles pentru oamenii epocii în care au scris Sfinții Apostoli. Lumea romană, după cum știți, deținea o organizare juridică foarte bine dezvoltată, dar și o mentalitate de formație judiciară. Totodată, este vorba de epoca în care a fost abolită sclavia. A fost răscumpărată libertatea sclavilor. Acestea erau imagini vii pentru oamenii epocii de care vorbim. Desigur, astfel de imagini nu sunt greșite, dar cred că sunt mai puțin grăitoare pentru omul contemporan. Dimpotrivă, imaginea vindecării cred că se potrivește mai bine omului zilelor noastre. Se constată entuziasmul manifestat în lumea apuseană în jurul terapeuticii. Există multe erezii care iau amploare și cunosc un mare succes, expunând metode de dobândire nu numai a sănătății trupești și mintale, ci și a celei spirituale. În fine, budismul, cunoaște un ecou deosebit întrucât propovăduiește pacea lăuntrică, o formă de eliberare de frământări, de dependențe și de alte probleme de acest fel. În creștinism găsim, după părerea mea, nu numai ceva asemănător, dar și într-un grad mult mai sporit. Ideea că Hristos vine să vindece omenirea este o imagine cu adevărat tradițională și fundamentală, pe care o găsim de la începuturile creștinismului. Însuși numele lui Iisus înseamnă în ebraică „Dumnezeu tămăduiește”. Cuvântul „mântuire”, nu înseamnă pur și simplu mântuire, ci și vindecare. Și în italiană, de pildă, cuvântulsalute înseamnă în același timp și mântuire și vindecare [sănătate]. Este așadar, o imagine lămuritoare pe care Sfinții Părinți au cultivat-o. În antichitate exista tendința, trebuie să spunem acest lucru, ca religiile să fie deopotrivă și terapii. Astfel, de pildă, a fost cultul, foarte răspândit, al zeului Asclepios. Primii scriitori bisericești, primii apologeți dovedesc faptul că Asclepios a fost un pseudo-medic și că adevăratul Doctor care vine să îi tămăduiască pe oameni, de orice ar suferi, este Hristos.

R: Mi se pare că în multe scrieri patristice terapeutica pe care Sfinții Părinți o propun pentru firea omului este asceza (nevoința).

JCL: Da, așa cum arăt și în cartea de față, rolul ascezei este unul determinant și constituie o metodă de vindecare. Este, însă, un termen pe care n-ar trebui să îl înțelegem în sensul său restrâns. Nu este vorba doar de post, de priveghere, de muncă obositoare etc., asceza traducând, în accepțiunea inițială a cuvântului grecesc, o străduință, un fel de exercițiu care cuprinde viața duhovnicească în ansamblul ei. Reprezintă tot ceea ce trebuie să facă omul, cele ce țin de partea sa de lucrare, pentru a se mântui. Știm, însă, că omul nu se poate mântui singur, doar prin propria sa străduință, ci Hristos este Cel care ne mântuiește. Dacă suntem mântuiți prin harul lui Dumnezeu, trebuie să avem și noi partea noastră de lucrare, pentru a ne face vrednici să primim acest har. Este un lucru deosebit de limpede în toate privințele. Când primim, de pildă, Dumnezeiasca Euharistie, știm că și dispoziția sufletească pe care o avem în momentul împărtășirii este de mare însemnătate pentru taina prin care ni se împărtășește harul lui Hristos. Când ne rugăm, înainte de această Sfântă Taină, cerem ca Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos să ne fie spre vindecarea sufletului și a trupului, spre mântuirea noastră.  Nu spre osândă, nu spre moarte, nu spre boală. Deoarece dacă primim harul, neavând o dispoziție sufletească potrivită, nu numai că acesta nu se face lucrător, dar se poate întoarce și împotriva noastră din pricina propriei noastre nevrednicii. Există, așadar, ceva foarte important, numit în ortodoxie „sinergie” (împreună-lucrare), pe care în Apus nu o întâlnim. Este un fel de împreună-lucrare a lui Dumnezeu, Care ne mântuiește, cu omul, care arată dispoziția cea bună de a primi Harul Său. Ambele [lucrări] sunt foarte importante. Tocmai aceasta este asceza, dispoziția sufletească în ansamblul ei, de care omul dă dovadă în vederea primirii harului lui Dumnezeu ce îl mântuiește și îl conduce la îndumnezeire.

R: În studiul Dvs. este limpede faptul că există o dihotomie în om, sub aspectul rupturii între omul cel vechi și cel nou. Din moment ce scopul creștinismului este îndumnezeirea omului, expuneți în lucrarea Dvs. toate practicile prin care acesta se poate apropia de Harul dumnezeiesc. Unii cititori vor fi uimiți de vastele Dvs. cunoștințe despre Părinții Bisericii, în ciuda faptului că proveniți dintr-o țară cu o foarte bogată, la rândul ei, tradiție teologică. Le-ați putea spune ascultătorilor de ce ați îmbrățișat Ortodoxia?

JCL: Este ceva ce s-a petrecut demult, eram tânăr pe atunci, aveam 21 de ani. Înainte am fost catolic. Dacă vă gândiți la faptul că acum am 60 de ani, asta înseamnă că sunt ortodox de aproape patruzeci de ani. Sunt, așadar, unul dintre aceia care am părăsit catolicismul, ca și familia mea, de altfel, pentru a mă converti la ortodoxie.

R: Cum s-a petrecut aceasta? Mi-ați spus în cadrul unei convorbiri particulare că acest fapt se datorează și descoperirii scrierilor Sfinților Părinți, tâlcuite de către teologii ortodocși de secol XX.

JCL: Da, aș spune, că în vremea în care am devenit ortodox cunoșteam foarte bine teologia catolică, studiasem operele marilor teologi catolici medievali, mai cu seamă Toma d’Aquino, într-o manieră foarte abstractă, scolastică și rațională. Teologia lui Toma d’Aquino, de pildă, se sprijină aproape exclusiv pe Aristotel, metoda sa presupunând o abordare filosofică. Ca urmare, când am început să citesc, în răstimpul studiilor de filosofie, din scrierile Sfinților Părinți, am avut parte de o descoperire nemaipomenită. Fiindcă era vorba de o teologie foarte înaltă în care puteam găsi formulată o părere asupra tuturor eventualelor problematici, dar care în același timp, se întemeia în întregime pe izvoarele evanghelice, era vie, adică îmi dădea impresia unei teologii empirice, trăite, nu a uneia scolastice. Când în timpul studiilor mele de filosofie a fost nevoie, în vederea redactării unei cercetări asupra Sfântului Dionisie Areopagitul, să apelez la comentatori ai acestuia, am descoperit opera lui V. Lossky, specialist în acest domeniu. În acea vreme, alături de scrierile lui V. Lossky am descoperit și alți teologi ortodocși mai recenți, care aveau o abordare foarte apropiată de cea a Sfinților Părinți. Atunci mi-am dat seama că în Biserica Ortodoxă exista o tradiție și o ancorare a teologilor ortodocși contemporani în credința teologilor veacurilor trecute, că Biserica Ortodoxă era un întreg organic omogen. Am constatat iarăși faptul că teologii, dintre care pe cei mai buni i-am și studiat, au o abordare care corespunde celei a Sfinților Părinți, adică nu o teologie abstractă, ci strâns legată de viața duhovnicească, bisericească și liturgică, de o viață ce se împărtășește de Sfintele Taine ale Bisericii. Este un fapt care m-a uimit în mod special și a determinat apropierea mea de Ortodoxie. Desigur, mai târziu sentimentul a devenit încă mai adânc, odată cu întâlnirea celui ce urma să-mi devină părinte duhovnicesc, Starețul Serghie, despre care am și scris o carte publicată, cu câțiva ani în urmă, la editura Akritas.

R: Prezența teologiei ortodoxe în Apus se reduce doar la diaspora rusă din Paris, cu teologii săi de seamă, precum V. Lossky, Bulgakov ș.a.?

JCL: Nu cred că este vorba de o asemenea limitare. Teologii de care amintiți sunt de mare însemnătate pentru spațiul francez, întrucât acolo au trăit ei, dar și mulți greci, teologi deopotrivă, au fost influențați de aceștia. De pildă, teologia Mitropolitului Ioánnis Zizioúlas și cea a lui Hrístos Yiannarás se întemeiază pe filosofia anumitor filosofi ai școlii pariziene, în special cea a lui Berdiaev și pe mișcarea existențialistă, respectiv personalistă; și Bulgakov, totodată a exercitat o mare influență, dar cunoaștem faptul că teologia sa este problematică, întrucât a dezvoltat teologia Înțelepciunii dumnezeiești, instituind un al patrulea ipostas în sânul Sfintei Treimi. Scrierile lui Bulgakov au fost, după cum știți, condamnate de Biserica Rusiei. Un alt teolog care a trăit la Paris și consider că a avut o mai mare însemnătate este Părintele Gheorghe Floróvsky, ce și-a desfășurat mai târziu activitatea în S.U.A., după cum este, desigur și cazul, Părintelui Meyendorff, care a lucrat pentru câțiva ani în Franța, sau al Părintelui Schmemann, care, tot în S.U.A., a adus contribuții însemnate legate de eclesiologia și de teologia ortodoxă. Schmemann a contribuit mult în sfera liturgicii, în timp ce Meyendorff a redactat studii importante despre Sfântul Grigore Palama ce au ajutat la redescoperirea Sfântului, considerat astăzi un mare Părinte, dar care timp de mulți ani căzuse în uitare. Citim, de pildă Dogmatica Sfântului Iustin Popovici și vedem că nu cuprinde nici o referire la Sfântul Grigore Palama, care a fost redescoperit în jurul anilor 1930-1940 datorită lui Meyendorff. Cu toate acestea, însă, nu cred că trebuie să amplificăm peste măsură influența școlii pariziene, caracterizată cu predilecție de teologia rusă a secolului al XIX-lea, ce reprezintă, adică, o împletire a filosofiei cu teologia, cu multe influențe proprii altor curente, mai cu seamă sofiologia. Acest curent, ce își are rădăcinile în idealismul german, i-a influențat pe Bulgakov, Soloviev, dar și școala pariziană în ansamblu.

R: În zilele noastre există și o altă școală de studii ortodoxe? Mi se pare că sunteți reprezentantul unei noi mișcări. Încurajați întoarcerea la izvoarele patristice?

JCL: Într-adevăr, adeseori figurez printre reprezentanții mișcării neo-patristice, alături de Lossky, Meyendorff ș.a., dar modul meu de abordare este totuși diferit. De pildă, în studiile mele despre Sfântul Maxim Mărturisitorul propun o abordare care face uz de metodele științifice din Apus, dar care nu contravine cu nimic celei ortodoxe; este însă foarte importantă ca mod de prezentare a învățăturii patristice, care poate deveni subiect de dialog și i-ar putea convinge pe teologii apuseni care ar lua parte la acesta. În lucrările mele am întotdeauna grijă ca, prin ceea ce scriu despre boli, durere și moarte, să răspund, prin intermediul Sfinților Părinți, la întrebări și frământări ale lumii de astăzi. Cred că adevărata tradiție nu reprezintă o reiterare a trecutului, ci o credincioșie față de învățăturile Bisericii, care în orice vreme se îngrijește să dea răspunsuri la nevoile oamenilor, să răspândească mesajul lui Hristos prin cuvinte și replici ce au în vedere aceste nevoi. Astfel, dacă vreți, există în același timp grija de a aborda chestiuni foarte importante pentru fiecare dintre noi, precum boala, durerea și moartea, dar și de a oferi un răspuns care este într-adevăr ortodox și se înscrie în tradiția patristică, de care am vorbit deja. Am grijă, totodată, să cuprind Sfânta Scriptură, dar și ansamblul tradiției liturgice, întrucât în textele liturgice se concentrează toată învățătura Bisericii, toată învățătura marilor noștri părinți duhovnicești, o învățătură vie care nu este inclusă întotdeauna în cărțile teoretice, dar care constituie, după părerea mea, o parte indisolubilă a tradiției Ortodoxe. Când expunem Tradiția Ortodoxă și ne adresăm oamenilor, consider că nu vorbim raportându-ne exclusiv la un domeniu, cum ar fi liturgica, patrologia sau spiritualitatea. Pentru noi toată această multitudine de elemente alcătuiesc un întreg care se leagă în sine organic și care, simplu vorbind, constituie viețuirea creștină, viața în Hristos.

R: Cum vedeți în general sentimentul religios în Apus, astăzi?

JCL: Desigur, viața religioasă este grea, întrucât în ultimele decenii se constată o dezvoltare notabilă a curentului materialist. Astăzi avem de a face cu o criză economică care se răspândește în toată Europa, dar și în întreaga lume, încât adeseori, oamenii care au fost crescuți în spiritul consumismului, nu sunt pregătiți din punct de vedere duhovnicesc pentru a face față problemelor vieții. Există, așadar și o criză de factură morală. De pildă, vorbim de criză la nivelul instituției căsătoriei; sunt foarte puține căsătorii raportate la numărul foarte mare de tineri ce trăiesc fără cununie. Totodată, se înregistrează foarte multe divorțuri în Franța, dar și în țările învecinate, de pildă în Germania, unde pentru fiecare două căsătorii este prevăzut un divorț. Cred că această criză se va extinde curând și în Grecia și deja putem vedea modurile în care ea se manifestă. Este foarte important să medităm asupra acestor probleme. Există o globalizare a economiei care se întrevede în Europa, dar și în întreaga lume. În paralel, vorbim de o globalizare la nivel ideologic, ce are drept urmare nimicirea simțirii religioase. Cu alte cuvinte, are drept scop cultivarea materialismului. În calitate de creștini, este important să fim capabili de a da un răspuns în fața tuturor problemelor care se pun. Nu cred că este o soluție izolarea de toate lucrurile urâte ce se cultivă și se petrec în jurul nostru, ci adevărata soluție o reprezintă mărturia pozitivă pe care o dăm prin viața noastră de creștini. Este important ca viața noastră creștină să constituie un ideal, să poarte în sine o valoare, lucru de mare importanță în viața oamenilor, care nu este de găsit în altă parte. Doar mărturisind prin însuși modul viețuirii noastre, putem oferi ceva lumii. Nu trebuie să ne descurajăm. Dacă privim în urmă, anii primelor veacuri creștine, au fost de asemenea grei: existau multe religii, multe erezii, persecuții împotriva creștinismului. La toate acestea creștinii au răspuns prin mărturisirea lor, mulți au devenit mucenici (mărturisitori). Cuvântul martiriu înseamnă mărturie,mărturie prin însăși viața lor. Cred că dând o mărturie pozitivă prin viața noastră, trăindu-ne viața cu totul creștinește, putem oferi ceva lumii, în ciuda oricăror greutăți.

R: Susțineți dialogul ortodoxiei cu catolicismul sau cu protestantismul?

JCL: Creștinul trebuie să fie întotdeauna deschis spre dialog, dar există multe forme ale dialogului. După părerea mea, expresia „sunt pentru sau împotriva dialogului ecumenic” nu transmite nimic, întrucât există cel puțin cinci forme distincte de ecumenism. Personal, cred că în calitate de creștini suntem datori să avem deschidere și întotdeauna pregătirea necesară pentru a dialoga cu orice om. Harul este cel care ne face să discutăm cu ceilalți și să ne mărturisim credința. Simplu spus, de evitat trebuie să fie pseudo-întâlnirile sau înțelegerile care se întemeiază pe acorduri ce, la nivel teologic, stau sub semnul eșecului. În ceea ce mă privește, am scris un număr însemnat de articole teologice în care am arătat că unele acorduri la care s-a ajuns în privința unor chestiuni precum Filioque sau unele înțelegeri încheiate cu creștinii precalcedonieni nu sunt deloc mulțumitoare și doar au dat impresia mass-mediei că au fost găsite soluții la problemele care există de veacuri, dar în realitate acestea nu au fost rezolvate. Vă mărturisesc că sunt pesimist în ceea ce privește rezultatele dialogului dintre Biserica Ortodoxă și cea catolică, întrucât în momentul de față avem de a face în biserica romano-catolică cu un papă care încurajează întoarcerea la concepția despre biserica romano-catolică de secol XIX, îmbrățișând dogme ce depășesc orice limită. Așadar, dialogul dintre cele două biserici se concentrează în mod exagerat asupra chestiunii primatului Bisericii Romei, în timp ce cred că rămân în esență nerezolvate chestiunile dogmatice, de mult mai mare însemnătate. Acestea nu pot fi abordate spunând pur și simplu că sunt fără importanță, din moment ce știm că, dat fiind mersul lucrurilor, nu suntem în stare să le rezolvăm. Într-adevăr, în privința chestiunii Filioque nu s-a întreprins nici o îndreptare, iar biserica romano-catolică nu se arată dispusă să facă nici o concesie asupra acestei problematici. Alte chestiuni care despart biserica romano-catolică de cea Ortodoxă, precum Purgatoriul, Imaculata concepție, infailibilitatea Papei vizează diferențe foarte importante, ce nu sunt atinse în cadrul dialogului. Acesta este motivul, cred eu, pentru care dialogul nu poate înainta.

R: Domnule Larchet, vorbiți despre boli, ați scris o trilogie despre bolile mintale, trupești și spirituale. Cum le putem distinge și care este legătura dintre acestea?

JCL: Este important să facem distincția între bolile mintale și cele spirituale. Din acest motiv, unii vorbesc pe de o parte, de boli trupești, iar pe de altă parte, de boli ale sufletului. Nu îmi place expresia „boli ale sufletului”, deoarece este una ambiguă, putând face trimitere fie la bolile mintale, fie la cele spirituale, care sunt două lucruri diferite. În realitate trebuie să facem distincție între trei lucruri complet diferite. Există bolile trupești, boli ale trupului, există bolile mintale care privesc viața noastră psihică și, în fine, bolile spirituale care sunt un lucru distinct. Ce sunt, așadar, bolile trupului? Este un lucru cunoscut de toată lumea: cele care produc dereglări în trupul nostru. Ce sunt bolile mintale? Sunt probleme ce clatină universul nostru psihic, precum dezvoltarea exagerată a imaginației, tulburări de memorie, probleme de logică, fobii față de anumite obiecte, tulburări ale poftei de mâncare pentru care există cauze psihice etc. Există, în fine, bolile spirituale. Ce sunt acestea? Tulburări apărute în relația noastră cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, din moment ce omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, aceasta înseamnă că tot ceea ce are și este va fi determinat de o relație concretă cu Dumnezeu, fie pentru a-L primi, fie pentru a-L respinge. Bolile spirituale sunt, așadar, boli ale relației noastre cu Dumnezeu, fiind incluse aici atât lucrarea trupească, cât și cea proprie psihismului nostru. Ca urmare, bolile spirituale nu sunt pur și simplu boli ale minții, ale duhului care se găsește la un al treilea nivel, dincolo de cel al trupului și al sufletului, ci cuprind întregul existenței noastre în relația ei , negativă sau pozitivă, cu Dumnezeu. Aceste trei tipuri, așadar, de boli se pot manifesta simultan. Un om poate suferi de boli trupești, mintale și spirituale, care pot avea sau nu legătură între ele. De pildă, există boli trupești care au o cauză firească, deși toate bolile își au rădăcinile în căderea omului, în păcatul strămoșesc, [iar nu în fire]. Totuși, în stadiul actual al umanității, există oameni sănătoși, dar care suferă de boli, de cancer sau altceva, după cum putem vedea și în viețile sfinților contemporani, cum ar fi Gheronda Porfirie sau Gheronda Paisie, care erau bolnavi, dar sufereau de boli cu cauze firești, nu duhovnicești. Bolile trupești, însă, pot avea și cauze psihice, caz în care vorbim de boli psiho-somatice, așa cum, totodată, o boală trupească poate avea o cauză spirituală. De pildă, când avem o anume patimă, să spunem lăcomia pântecelui, când mâncăm mult, dăm pricină unor boli, cum ar fi probleme cardiace, probleme ale sistemului circulator sau, iarăși, când ne mâniem, provocând astfel disfuncții în organismul nostru, de asemenea, când suntem cuprinși de stresul ce ține de planul duhovnicesc, avem de a face cu dereglări ale organismului etc. Prin urmare, bolile spirituale pot avea trei cauze distincte: cauze trupești, lucru vădit de Părinții Bisericii, după cum, de altfel, subliniază și Sfântul Grigore de Nyssa. Consumul mare de alcool, de pildă, produce probleme la nivel mintal, deci cauza este una trupească. Cauză poate fi și diavolul însuși, lucrarea diavolească, dar această influență nu trebuie exagerată. Se întâmplă ca unele persoane să fie demonizate, dar nu putem explica toate bolile spirituale prin prisma luării în stăpânire de către demoni și să le atribuim lucrării diavolului. Sunt puține cazurile care se datorează demonizării. Și, desigur, există și cauze spirituale pentru o serie de boli spirituale. De pildă, paranoia este adeseori pusă în legătură cu trufia, depresia este corelată cu ceea ce Sfinții Părinți numesc tristețe sau akedie. Procedura de identificare a cauzelor pentru fiecare situație este una complicată. În unele cazuri, bolile mintale pot fi vindecate prin tămăduirea trupului, în alte cazuri prin cea a sufletului, iar în alte situații prin intermediul unei abordări speciale în ceea ce privește aceste boli mintale. Personal, nu mă declar împotriva psihoterapiei. Nu cred că terapeutica bolilor spirituale ne permite să ocolim psihoterapia. Acest lucru este valabil în situația în care o boală spirituală este nemijlocit legată de una mintală. Dar există și cazuri în care o boală mintală nu are legătură cu una spirituală. Așa se face că vedem oameni sănătoși duhovnicește, care cu toate acestea au probleme psihice sau suferă de boli trupești. Trebuie să adoptăm o abordare rezervată în privința celor spuse.  Într-o altă carte pe care am scris-o, intitulată Conștiință duhovnicească, în cadrul căreia analizez aceste trei tipuri de boli, arăt că trebuie să fim atenți în privința unor psihoterapii, deoarece problema constă în faptul că unele psihoterapii sunt inofensive, dar altele se bazează pe o antropologie structurată amănunțit. De exemplu, psihanaliza lui Freud sau Jung. Demonstrez faptul că în multe cazuri antropologia și teologia nu se pot pune de acord. Sistemul lui Freud, de pildă, este întemeiat pe ateism, având așadar o percepție asupra omului care nu se împacă cu cea proprie creștinismului. Și la Jung există probleme de natură teologică, acesta considerând, de pildă, că satana este cea de a patra persoană a Sfintei Treimi și că omul, pentru a avea o dezvoltare psihică firească, trebuie să înglobeze răul în viața sa, lucru total ireconciliabil cu doctrina creștină. Trebuie, așadar, să fim foarte circumspecți în privința psihoterapiei și să dăm, totodată dovadă de o ascuțime a minții. Cred că un lucru important în abordarea bolilor este ascuțimea minții. Marii Părinți duhovnicești, Bătrânii [cu autoritatea unui Gheronda] au această ascuțime, după cum i-am cunoscut citindu-le viața, sunt capabili să pună îndată un diagnostic al bolii, când se apropie cineva de ei. Părintele Porfirie, de pildă, era capabil să spună „aveți această boală” sau „cauza este trupească, mintală, spirituală” etc. Sigur, problema este că în zilele noastre nu sunt mulți Părinți care să aibă o asemenea ascuțime a minții [harisma străvederii] și să ne vorbească astfel. Dar asemenea întâmplări putem găsi în scrierile Părinților.

R: Este foarte interesant subiectul despre care ne-ați vorbit, la fel ca și ceea ce ați scris în acest studiu al Dvs. Domnule Larchet, vă mulțumesc mult pentru prezența în cadrul emisiunii noastre și așteptăm publicarea celorlalte două lucrări care completează trilogia Dvs. asupra bolilor.

JCL: Eu vă mulțumesc mult.

Interviu realizat în cadrul emisiunii „Călători în lumea cărților” difuzată de postul de radio Apostoliki Diakonia (3/4/2009)

Sursa: http://www.pemptousia.ro/