Jean Claude Larchet – Suferința ca încercare

Pentru a intelege ca suferinta este o incercare si pentru a vedea felul in care o putem infrunta, trebuie mai intai de toate sa intelegem caracterul ambiguu al suferintei.

Anumite curente spiritualiste occidentale care si-au exercitat influenta cu cateva secole in urma, dar care continua si astazi sa marcheze profund mentalitatile, sub forme mai mult sau mai putin vizibile, i-au acordat suferintei o foarte mare valoare.

Aceasta pretuire a suferintei este justificata prin faptul ca insusi Fiul lui Dumnezeu, venit printre oameni, a indurat patima si moarte pe cruce pentru mantuirea noastra. in chip concret, aceasta spiritualitate s-a manifestat printr-o pietate centrata pe un adevarat cult al suferintelor lui Hris-tos si pe imitarea de catre crestin a lui Hristos ca „om al durerilor si cunoscator al suferintei”. Astfel, suferinta este nu numai primita cu bucurie, ci si cautata, ca o cale cu totul speciala de mantuire, pentru ca prin ea nu numai ca se Sterg pacatele, dar se si dobandesc „merite”.

Totusi traditia mai veche, a Parintilor rasariteni si a Rasaritului crestin, este mult mai retinuta in privinta valorii suferintei, mentionandu-i de la bun inceput aspectele negative.

Astfel, suferinta este rea, spun ei, pentru ca n-a fost creata de Dumnezeu dintru inceput, nu exista in Rai, unde omul a fost asezat de Dumnezeu ca sa se desfete, sj nu-si va gasi loc in imparatia Lui, gatita ca salas de fericire. Suferinta nu tine de planul lui Dumnezeu si nici de natura umana, asa cum a fost ea plamadita de Dumnezeu. Pricina suferintei este pacatul. Mai intai, pacatul primului om, prin care suferinta a patruns in firea sa si in firea urmasilor lui; apoi, pacatele celor nascuti dupa Adam, care, pacatuind ca si el, au intarit si au inmultit in natura omeneasca efectele pacatului stramosesc. insa nu intotdeauna pricina suferintei este pacatul personal. Unii, intr-adevar, indura suferinte pentru pacatele lor, insa altii – mai cu seama copiii – sufera fara nici o vina. Deci cu atat mai mult apare suferinta ca „nefireasca”, un lucru rau si adesea „smintitor”.

Suferinta este rea si pentru ca in lumea noastra cazuta ajunge sa fie izvor sau prilej de pacat. Puterile demonice se folosesc de ea pentru a-l impinge pe om sa savarseasca rele, fie cateodata, fie mereu, si fac din suferinta ingrasamant pentru patimi. Este cunoscut faptul ca Parintii rasariteni infiereaza placerea trupeasca, multi dintre ei nutrind fata de ea o adevarata ura. in primul rand, pentru ca l-a lipsit pe om de placerile duhovnicesti, cu mult mai vrednice de dorit, luandu-le locul; in al doilea rand, pentru ca ea este nascatoarea patimilor. Nu tot atat de cunoscut este insa faptul ca si durerea este privita de Parinti drept un lucru rau. Unii spun ca ele sunt ingemanate – nu-i placere fara durere -, tinand, ambele, de trasatura patimitoare a omului, adica de faptul ca omul este supus, atat cu sufletul, cat si cu trupul, patimilor si afectelor, si s-au ivit in natura umana ca urmare a pacatului stramosesc. Legate de pacat intr-un stadiu anterior, de vreme ce originea lor initiala este pacatul stramosesc, placerea si durerea isi mentin legatura cu pacatul si ulterior, ca surse sau prilejuri de pacate si de patimi.

Faptul ca suntem patimitori – izvor de placere si durere – nu este in sine un rau, nici neaparat pricina de pacat si patimi. La pacat si la patimi se ajunge numai cu consimtirea vointei noastre.

Insa trasatura patimitoare – si patimile firesti (afectele) care se nasc de aici, foamea, setea, dorinta sexuala, teama etc. – este teren prielnic pentru patimile rele. Adeseori, sub apasarea nevoilor firesti, vointa noastra se clatina. Si, in latura aceasta slaba si neputincioasa a fiintei noastre, voia rea si alegerea gresita isi ating cu usurinta scopul. Lasandu-se manat de durere si placere – de una voind sa scape, iar pe cealalta s-o afle -, omul cazut nu mai staruie in virtuti, care ne tin alipiti de Dumnezeu, si se lasa atras de patimi, care ne inlantuie de lume si de sinele egoist.

Sfantul Maxim Marturisitorul, de-a lungul a multor pagini, infatiseaza cu de-amanuntul dramatica si vana straduinta a omului de a ajunge la placere ocolind durerea, care-l face sa cada intr-o mare de patimi. Astfel, spune Sfantul Parinte: „Cautand placerea din pricina iubirii trupesti de noi insine si straduindu-ne sa fugim de durere din aceeasi pricina, nascocim surse neinchipuite de patimi facatoare de stricaciune. Astfel, cand ne ingrijim prin placere de iubirea trupeasca de noi insine, nas-tem lacomia pantecelui, mandria, slava desarta, ingamfarea, iubirea de arginti, zgarcenia, tirania, fanfaronada, aroganta, nechibzuinta, nebunia, parerea de sine, infumurarea, dispretul, injuria, necuratia, risipa, neinfrana-rea, moleseala, pornirea de a maltrata, de a lua in ras, vorbirea prea multa, atunci cand nu este cazul, vorbele urate si toate cate sunt de acest fel. Iar cand iubirea de sine este imboldita de durere, nastem mania, pizma, ura, dusmania, tinerea de minte a raului, calomnia, barfa, intriga, tristetea, deznadejdea, defaimarea Providentei, lancezeala, neglijenta, descurajarea, putinatatea de suflet, plansul fara rost, ciuda, gelozia si toate cate tin de o dispozitie care a fost lipsita de prilejurile placerii. In sfarsit, cand din alte pricini se amesteca in placere durerea, dand perversitatea – caci asa numesc unii intalnirea partilor contrare ale rautatii -, nastem fatarnicia, ironia, viclenia, prefacatoria, lingusirea, dorinta de a placea oamenilor si toate cate sunt nascociri ale acestui viclean amestec” (Definitia raului, in Ambigua).

O data rasarite in suflet, patimile cresc si sporesc, aninandu-se de placere – pe care omul este inclinat s-o caute -, dar si de durere – de care omul se teme si incearca sa scape.

Daca nu-si poate implini patimile, daca nu poate obtine ceea ce doreste sau daca pierde ceea ce are si iubeste, omul cade in tristete, suferinta a inimii si patima nascatoare de alte patimi. Iata cum durerea se naste din patimi – fie ele chiar neimplinite – si naste patimi, fiind in chip indoit legata de pacat. Durerea si placerea sunt rele si pentru ca intuneca judecata morala a omului. Cantarind lucrurile doar cu masura placerii sau durerii pe care i-o produc, el incepe sa identifice binele cu placutul, iar raul cu suferinta.

In acest fel, omul ajunge sa confunde binele si raul, iar intelegerea lor gresita, generata de iubirea de sine si intemeiata pe experierea pur simtuala a placerii si durerii, naste o multime de patimi.

Raul pe care-l reprezinta durerea si placerea tine si de faptul ca, dupa cadere, omul este dominat si chiar tiranizat de ele. Drept urmare, este manat sa pacatuiasca si sa se dedea patimilor in numele cautarii placerii si al fugii de durere cu orice pret, ajungand astfel robul lor. De aceea Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca in placere si durere sta „tirania pacatului”. Patimile, pentru care placerea si durerea sunt punct de sprijin si nutriment, fac vadita puterea lor tiranica si o intaresc continuu.

Ca ele stapanesc natura omeneasca, direct sau indirect, se poate vedea si din lucrarea demonilor. Pentru ca acestia nu pot sa-l subjuge de-a dreptul pe om, il momesc folosindu-se cu dibacie de latura lui pati-mitoare, care in mod spontan il mana cu putere sa caute placerea si sa se fereasca de durere. Este partea slaba si primejduita a omului, bantuita de ispite si de rautatea demonilor. Uneori, diavolul se foloseste in mod fatis de durere. Provocand suferinta, el incearca sa-l faca pe om sa-si piarda nadejdea in Dumnezeu, sa se razvrateasca impotriva Lui si, intr-un sfarsit, sa se lepede de El. Lucrul acesta ni-l arata limpede istoria lui Iov. Suferinta si toate relele pe care le indura Iov sunt in chip vadit ispite ale diavolului, ca sa-l impinga in pacat si patimi. Diavolul vrea ca Iov sa-L invinuiasca pe Dumnezeu pentru necazurile sale, tagaduindu-I astfel bunatatea, dar mai ales sa se rascoale impotriva Lui si sa se lepede de El. Ca aceasta ii este voia, aflam din spusele femeii lui Iov: „Te tii mereu in statornicia ta? Blestema pe Dumnezeu si mori!” (Iov 2, 9); o spune atat de limpede, incat unii comentatori ai textului o socotesc nu doar voce a diavolului, ci chiar intruchiparea lui. in aceste cateva cuvinte ne sunt infatisate cele patru mari ispite pe care le are de intampinat omul la vremea suferintei: sa-si piarda rabdarea; sa se dedea patimilor pe care le isca frica de suferinta; sa-l invinuiasca si sa-l blesteme pe Dumnezeu; sa-si ia viata. Imprecatia „mori!” are insa si un alt inteles. Ea prevesteste ce-l asteapta pe cel biruit de aceste ispite si exprima la fel de limpede scopul ascuns al diavolului: moartea spirituala a omului. La ea ajunge mai cu seama cel ce cade in a treia ispita – bles-temarea lui Dumnezeu. Si aceasta voieste in primul rand diavolul, caci il auzim spunandu-I de doua ori lui Dumnezeu: „intinde mana Ta si atinge-te de tot ce este al lui, sa vedem daca nu Te va blestema in fatal” (Iov 1, 11); si „intinde-Ti mana si atinge-Te de osul si de carnea lui! Sa vedem daca nu Te va blestema in fata!” (Iov 2, 5).

Toata aceasta suferinta, care i-ar fi dus la pierzare pe cei mai multi dintre muritori, nu-l clatina pe Iov. „Si intru toate acestea, Iov nu a pacatuit si nu a rostit nici un cuvant de hula impotriva lui Dumnezeu” (Iov 1, 22; cf. 22, 10). Astfel incercat, Iov nu-L blestema pe Dumnezeu, ci I se inchina si-L binecuvanteaza (Iov 1,21).

Iov se impotriveste ispitelor lui Satana prin trei mari virtuti: rabdare statornica in incercari, credinta nezdruncinata si nadejde neindoita in Dumnezeu. De aceea, el nu numai ca nu-L huleste si nu-L invinuieste pe Dumnezeu, dar, cu toate ca nu-si afla nici o vina, nu-I pune nici o clipa la indoiala dreptatea si se pleaca voii Lui.

Taria lui Iov in fata ispitelor si biruirea lor nu se datoreaza propriilor lui puteri, ci puterii lui Dumnezeu Care raspunde rugii sale si-i vine in ajutor.

Asemenea tuturor dreptilor din Vechiul Testament, randuiti de Dumnezeu spre zidire si prorocie, Iov da aici marturie de primirea unui har deosebit, care, in parte, il fereste de soarta obsteasca a omenirii care are de indurat urmarile pacatului stramosesc; stramtorat de diavol prin suferinta trupeasca si sufleteasca, el nu se lasa biruit de rau, nu se pleaca ispitei si nu cade prada pacatului si patimilor. Aceasta particularitate a dreptilor din Vechiul Testament este legata de misiunea randuita lor de Dumnezeu, de a vesti venirea lui Hristos si de a preinchipui iconomia Sa mantuitoare.

Iov poate fi cu adevarat socotit drept vestitor al lui Hristos. Caci prin toate intrebarile sale se arata a fi in asteptarea lui Hristos, tanjind dupa Cel ce avea sa vina si sa le arate oamenilor pricina si rostul suferintei si Cel care avea sa le dea puterea de a o indura in numele Lui pana ce El ii va izbavi pentru totdeauna de ea. De aici, neincetatele chemari ale lui Iov catre Dumnezeu, ca sa i Se arate si sa-i descopere prin Cuvantul Lui intrupat intelesul suferintei sale, de aici dorinta lui de a se intalni fata catre fata cu Dumnezeu, Care sa Se pogoare din inaltimea slavei Sale si, facandu-Se om al durerilor si cunoscator al suferintei, sa i se faca pilda de vietuire (cf. Iov 9, 33; 19, 25-27; 23, 3-5, 9; 24, 1).

Iov este chip al intregii omeniri aflate in suferinta care-si asteapta Mantuitorul si, intr-o anumita masura, este chiar o preinchipuire a lui Hristos cel asteptat.

Mai inainte de a veni Hristos, icoana desavarsita si cu neputinta de intrecut a jertfirii de sine, Iov se face chip al dreptului care sufera fara nici o vina.

Iov il prefigureaza pe Hristos si prin felul in care isi indura suferinta. Predandu-se deplin lui Dumnezeu, prin credinta si nadejde statornica, rabdand cu tarie loviturile suferintei si neatins de ispitele aduse de diavol prin mijlocirea ei, Iov il preinchipuie pe Hristos la vremea patimirii si mortii Sale pe cruce. Ceea ce la Hristos aflam desavarsit, la Iov este doar o umbra. Prin rabdarea suferintei, Iov nu se mantuieste decat pe sine, in timp ce Hristos, luand asupra Sa, ca Dumnezeu, intreaga natura omeneasca, este pentru toti oameni nu doar pilda, ci si cu adevarat izvor de mantuire.

Iov este si chip al crestinului. Pe de o parte, pentru ca, spre deosebire de prietenii sai, care prin felul de a gandi si a se purta apartin pe deplin Vechiului Legamant, in care suferinta omului este intotdeauna socotita drept cuvenita urmare a pacatelor savarsite de el (dupa cum se vede mai ales din Deutero-nom), Iov prefigureaza prin atitudinea lui spiritualitatea Noului Testament, ale carui temei si icoana este Hristos.

Pe de alta parte, pentru ca, asemenea altor drepti din Vechiul Testament, Iov primeste in parte si gusta din harul ce avea sa fie dat oamenilor de Hristos, prin Care suferinta sa capata un rost duhovnicesc.

Si Iov se face vestitor al unui nou talc al suferintei, pe care-l va lumina Hristos; ca s-o priceapa, omul nu mai priveste spre trecut, considerand-o ca pe o pedeapsa a pacatului, ci spre cele ce-i stau inainte, socotind-o unealta a mantuirii sale.

De aceea, pe drept cuvant, Iov este socotit de Sfantul Ioan Gura de Aur vestitor al Evangheliei si al noii vieti in Hristos si pilda pentru orice crestin, iar Sfantul Gri-gorie de Nazianz il vede drept chip al sfinteniei la care il urca pe om rabdarea suferintei.

Negresit, cat priveste suferinta, crestinul trebuie sa-si atinteasca privirea la Hristos si sa faca din El icoana vietuirii sale.

Hristos, ca om, ar fi putut sa n-aiba parte de suferinta. Nascut in chip feciorelnic, El nu era supus legii pacatului ca toti ceilalti oameni, care indura urmarile pacatului stramosesc, ce se transmit in fiecare generatie adusa pe lume prin impreunare trupeasca. Lui nu-I erau proprii trasatura patimitoare – sursa de placere si suferinta -, stricaciunea si moartea.

Hristos insa ia asupra Sa de bunavoie neputintele omenesti, ca sa ne vindece pe dinlauntru, sa ne izbaveasca de ele si sa ne mantuiasca deplin, caci, dupa cuvantul Sfantului Grigorie de Nazianz, preluat de Sfintii Maxim Marturisitorul si Ioan Damaschin, „numai ceea ce este asumat poate fi mantuit”.

Asadar, Hristos Si-a asumat de bunavoie, in chip liber, trasatura patimitoare, stricaciunea si moartea omeneasca, fara a fi nici o clipa silit sa le indure, ci ramanand mereu cu totul liber fata de ele si avand deplina putere asupra lor, ca Cel ce era deopotriva Dumnezeu si om.

Felul nou si cu totul minunat al venirii Sale pe lume I-a permis in principiu sa fie stapan asupra trasaturii patimitoare, stricaciunii si mortii si sa scoata natura umana de sub puterea lor, mai inainte de a o izbavi cu totul de ele. Dar aceasta eliberare se produce in fapt atunci cand Hristos infrunta real patimile, suferinta si moartea.

Sfantul Maxim Marturisitorul explica felul in care Cuvantul lui Dumnezeu, asumandu-Si trasatura patimitoare a naturii umane cazute – insa fara atractia pentru placere si repulsia fata de durere si fara inclinarea spre pacat -, S-a folosit de ea ca de o cursa, pentru a birui puterile demonice si pentru a elibera natura umana stapanita de ele prin mijlocirea laturei patimitoare.

Vazandu-L pe Hristos in trup omenesc si socotindu-L om supus legii firii si cu vointa sovaitoare, „si-au aruncat asupra lui momeala, nadajduind ca-L vor convinge si pe El ca prin patima cea dupa fire – prin afectele naturale -sa-si naluceasca patima cea impotriva firii”. Insa, de fapt, primind sa fie ispitit asemenea noua de catre puterile raului, „le-a facut sa se prinda in propriile lor viclenii”; „ramanand neatins de ele”, „le-a dezbracat, alun-gandu-le din fire (cea omeneasca)”, aceasta biruinta fiind castigata „desigur nu pentru El, ci pentru noi, pentru care S-a facut om, punand in folosul nostru tot castigul”.

Hristos ne-a eliberat din robia in care eram tinuti de diavoli prin placere, dar si prin frica de durere si moarte. La vremea ispitirii in pustie, a castigat pe seama noastra o prima biruinta; apoi, rabdand cu tarie patimile si moartea pe cruce, ne-a daruit-o si pe a doua, caci, primind in El „veninul stricacios al rautatii (puterilor rele), arzan-du-l ca printr-un foc si nimicindu-l cu totul din fire”, „a dezbracat de puterea lor… Capeteniile si Stapaniile… si a scos din firea omeneasca latura de durere a trasaturii patimitoare”.

Statornicia in bine a vointei omenesti a lui Hristos, acordul ei neincetat si deplin cu vointa dumnezeiasca au jucat un rol esential in lucrarea Sa mantuitoare.

In fata ispitelor – atat in pustie, cat si la vremea patimilor si a mortii pe cruce -, vointa si alegerea Sa au ramas nestirbite, nemiscate, neschimbate, nezdruncinate, neintoarse de la bine, iar aceasta pentru ca natura Sa omeneasca, fiind unita in persoana Sa cu natura dumnezeiasca, primea de la aceasta statornicie si tarie.

In vreme ce Adam, intorcandu-si voia si alegerea spre rau, a facut natura omeneasca patimitoare, stricacioasa si muritoare, Hristos, Noul Adam, prin nemiscarea vointei si alegerii Sale, a izbavit natura omeneasca de pacat si i-a restituit nepatimirea, nestricaciunea si nemurirea. In El toti oamenii primesc vointa si puterea de a alege cu statornicie binele si de a implini intotdeauna voia lui Dumnezeu.

Cu adevarat, prin deplina si neincetata supunere a voii Sale omenesti la voia Sa dumnezeiasca, care era si a Tatalui, El are puterea de a mantui intreaga natura omeneasca. Ascultarea Sa desavarsita se vadeste in primirea chinurilor, patimii si a mortii pe cruce, prin care se sterge neascultarea lui Adam. „Prin ascultarea Sa”, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, Hristos „ne-a izbavit de pedeapsa pacatului stramosesc”.

Infruntand suferinta, Hristos a biruit-o. Mai precis, El a stapanit-o pe cea care-l stapanea cu silnicie pe om, il tiraniza si-l mana la pacat. In felul acesta, El a rapit fortelor raului puterea de a-l inrobi pe om prin suferinta si de a isca prin ea pacate si patimi. Asadar, El a scapat natura omeneasca si de tirania pacatului, la care-l impingea durerea prin lucrarea demonilor. Ceea ce Apostolul Pavel a spus despre moarte (1 Cor. 15, 54-56) putem spune acum despre suferinta: Suferinta a fost inghitita de biruinta. Unde iti este, suferinta, boldul tau? Unde iti este, suferinta, biruinta ta?

Biruinta lui Hristos asupra suferintei inseamna, asadar, biruinta asupra puterilor demonice, asupra patimilor si asupra pacatului.

Si dupa cum Adam, purtand in natura sa natura tuturor oamenilor, i-a dus pe toti la cadere, Hristos, Noul Adam, recapituland intreaga natura umana in natura Sa omeneasca, ii face pe toti partasi ai biruintei Sale. Astfel ca pentru toti cei ce se unesc cu Hristos, latura patimi-toare – vechiul izvor de suferinta – nu mai este salas al puterilor rele, nici lant de robie, nici prilej de pacat si impatimire; dimpotriva, acestia redevin stapanii ei de drept si pot, cu harul lui Hristos, sa se ridice deasupra raului, sa alunge puterile viclene si sa biruiasca pacatul, asa cum a facut-o El.

Insa cu toate ca Hristos a desfiintat tirania pacatului, a surpat domnia diavolului, a pus capat stapanirii silnice a placerii si durerii si a nimicit puterea mortii, El n-a desfiintat nici pacatul, nici lucrarea demonilor, nici suferinta si celelalte patimi, nici stricaciunea, nici moartea trupului, si nici una dintre urmarile pacatului, pentru ca sa nu incalce voia omului, care este liber sa primeasca sau nu mantuirea adusa de El.

Si doar la sfarsitul veacurilor, cand va hotari Tatal (cf. Fapte 1, 7; Mt. 24, 36), vor fi toate restaurate (cf. Fapte 3, 21), se vor ivi „ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea” (2 Pt. 3, 13), ordinea si armonia tulburate prin pacat vor fi restatornicite si toti se vor impartasi in chip desavarsit de roadele lucrarii mantuitoare si indumnezeitoare a lui Hristos.

Prin urmare, in trupul muritor in care-i este dat sa vietuiasca acum, fiecare om este supus acestei lumi schimbatoare si indura urmarile pacatului care ravasesc intregul cosmos. Si de aceea este cu neputinta ca el sa nu aiba parte de boala, de suferinta si sa nu moara cu trupul.

Asadar, de vreme ce in aceasta lume suferinta nu poate fi ocolita, trebuie s-o induram in duh crestin si sa ne folosim de ea spre mantuire.

Hristos n-a sters suferinta de pe fata lumii, dar i-a dat omului puterea de a o infrunta duhovniceste, in asa fel incat ea nu numai sa nu-l mai vatame, dar sa-i si fie de folos (ceea ce nu inseamna ca omul trebuie s-o caute cu orice pret).

Prin biruinta lui Hristos, suferinta capata alt inteles si rost pentru crestin.

Mai intai, suferinta a fost desprinsa din legatura ei initiala cu pacatul. Prin harul lui Hristos, ea-si pierde puterea de a-l sili pe om sa faca rele. Fara indoiala, demonii inca se folosesc de ea ca de o tepusa, ca sa-l imboldeasca la pacat si impatimire, insa, prin harul primit la Botez, crestinul dobandeste puterea de a se impotrivi lucrarii lor si de a nu mai infaptui raul. Harul, care da taria de a rezista raului Si care a fost daruit inainte de venirea lui Hristos in chip minunat doar catorva drepti, cum a fost Iov, de pilda este de-acum al fiecarui crestin.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca, din punct de vedere duhovnicesc, suferinta nu-i poate face nici un rau celui care o indura crestineste. Sfantul Maxim Marturisitorul explica mai pe larg lucrul acesta, aratand ca pentru crestin Botezul este o noua nastere, duhovniceasca, ce-l scoate din robia si inlantuirile nasterii celei trupesti. in vreme ce nasterea dupa trup il tine pe om sub osanda pacatului stramosesc, Botezul il uneste cu Hristos si-i da sa se impartaseasca de roadele mantuitoare ale venirii Sale in trupul omenesc pe care l-a sfintit. Prin harul Botezului, pentru crestin, suferinta capata un alt inteles si un alt rost. Cea izvorata din pacat si tirana, care-l silea la pacat, se preschimba in unealta de osandire a pacatului, dupa cum spune in repetate randuri Sfantul Maxim Marturisitorul, intarit de har, crestinul lupta cu mai mult curaj impotriva suferintei decat cei de sub Legea Veche si se arata mai tare chiar decat Iov.

Crestinul are asadar puterea de a se ridica cu duhul deasupra suferintei, ramanand neatins de ea. Sfantul Maxim Marturisitorul vorbeste despre aceasta tarie de a ramane cu totul „neclatinat la vreme de necaz”, de a pastra „pacea inimii” atunci cand suferim cu trupul. „Prin rabdarea necazurilor sa ne aratam neschimbata alipirea noastra de Dumnezeu”, spune el.

Nepatimirea crestina, care implica si statornicia sau neclatinarea sufletului in suferinta (intemeiata, dupa cum vom vedea, pe rabdare), nu are nimic de-a face cu barbatia sau eroismul stoic. Crestinul – cu harul lui Dumnezeu, si nu doar prin propriile sale forte – nu se pleaca cu duhul in fata suferintei, nu-si lasa duhul stapanit de ea, adica nu se lasa manat de ea si de diavoli la pacat si la inmultirea patimilor care-l despart de Dumnezeu. El se impotriveste ispitelor iscate de suferinta si leapada tristetea, mahnirea, deznadejdea; nu-L invinuieste pe Dumnezeu si nu se razvrateste impotriva Lui, adica nu-L huleste si nu-L tagaduieste. Crestinul nu se arunca in marea patimilor ca sa scape de arsura suferintei. Urmandu-I lui Hristos, el ramane neclintit sub loviturile demonilor si se supune voii lui Dumnezeu, staruind nemiscat in bine.

Talcuindu-l pe Sfantul Pavel, Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca suferintele „le sunt de folos celor care le indura cu barbatie” si „aduc multe bunuri celor care le sufera cu rabdare”. Indurarea suferintei in duh crestin duce la sporire in viata launtrica. Incercat prin suferinta, scrie Sfantul Maxim, omul ajunge „desavarsit si nestricacios”.

Intr-adevar, prin suferinta omul se curateste de pacatele sale. Despre acest rost al ei vorbesc adesea Parintii, caci, dupa cuvantul Sfantului Apostol Petru: „cine a suferit cu trupul a ispravit cu pacatul” (1 Pt. 4, 1).

Insa nu suferinta in sine curateste de pacat, ci harul lui Dumnezeu, care-l trezeste la pocainta pe cel aflat in cuptorul suferintei. Iar acest har e semn al iubirii Sale. Astfel, Marcu Ascetul spune ca „in durerile fara voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocainta pe cel ce le rabda”.

Parintii arata ca suferinta il curata pe om si de patimi.

Primind-o fara cartire, omul scapa mai intai de patimile pe care le isca fuga de durere; apoi, lipsindu-l de bucurii, il fereste de patimile prin care-si implineste pofta de placere.

Astfel, Sfantul Maxim Marturisitorul arata ca omul unit cu Hristos, prin harul Lui, leapada pofta de placere si frica de durere, nascute din iubirea de sine, si o data cu ele toate patimile ce izvorasc de aici, devenind nepa-timitor si vietuind cu totul nemiscat in Bine.

Indurata duhovniceste, suferinta fara voie se face virtute de bunavoie. Astfel, Sfantul Maxim spune ca prin „rabdarea celor ce vin asupra noastra […] dam roadele coapte si dulci ale virtutilor”.

Suferinta e prilej de sporire in rabdare pana la cea mai inalta treapta. Caci, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, „daca rabdarea indeobste o ia inaintea altor virtuti, rabdarea durerilor este mai mare decat orice alta rabdare”. Din rabdarea suferintelor rasare credinciosia (statornicia in credinta), iar din credinciosie, nadejdea, dupa cum arata Sfantul Pavel (Rom. 5, 3-4).

Suferinta duce la smerenie, iar langa smerenie sta cainta. Si peste toate si in toate sta rugaciunea, izvorul multimii de bunatati duhovnicesti, caci ea face din om vas al harului lui Dumnezeu.

Suferinta nu rodeste ea insasi binefaceri duhovnicesti; ea este doar prilej pentru crestin de a le dobandi prin indurarea ei asa cum se cuvine.

Mai intai de toate se cer rabdare, rugaciune si nadejde, virtuti in care, asa cum am vazut, omul poate sa sporeasca la vreme de suferinta, cu harul lui Dumnezeu.

Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti infatiseaza rabdarea ca cea mai mare virtute a omului aflat in suferinta. Avva Ioan de Gaza spune unor frati bolnavi: „Staruiti in rabdare”, si le pune inainte spre indemn cateva versete din Scriptura: Domnul insusi spune: „Prin rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre” (Le. 21, 19). Si urman-du-I, Apostolul spune si el: „aveti nevoie de rabdare” (Evr. 10, 36); iar prorocul: „Asteptand (cu rabdare) am asteptat pe Domnul, si S-a plecat spre mine” (Ps. 39, 1). Mai mult, insusi Domnul, Stapanul nostru cel bland, spune: „cel ce va rabda pana in sfarsit, acela se va mantui” (Mt. 10, 22). Avva Varsanufie ii spune si el unui frate bolnav: „Sa ne tinem bine, sa rabdam, ca sa fim ucenici ai Apostolului, care spune: „in suferinta fiti rabdatori!”. Iar in alta parte, acelasi avva spune: „Fericit cel care poate indura suferintele prin virtute, caci se face partas al rabdarii lui Iov”. La Ilie Ecdicul aflam indemnul de a indura cu rabdare suferintele care vin asupra noastra, ca sa dobandim folos duhovnicesc din ele si, mai intai de toate, sa nu ne vatamam. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca numai rabdarea il face pe om sa ramana „neclintit in necazurile cele fara de voie”. Tot el zice ca „in toate incercarile fara voie, prin rabdarea si indurarea lor, chiar atunci cand suferim cu trupul, ne putem pastra pacea sufletului, ca sa nu fim biruiti sau doborati de lovituri”. Dupa el, prin „rabdarea suferintelor” osandim pacatul din noi si ne lepadam de indreptatirea noastra; iar cel „care calca cu puterea rabdarii peste intamplarile aspre si anevoie de strabatut ale ostenelilor a facut line caile aspre, si va vedea mantuirea lui Dumnezeu”.

Rabdarea, dupa cum arata Sfantul Maxim Marturisitorul, ne fereste de deznadejde, una dintre cele mai mari ispite la vreme de boala, cand diavolii cauta sa ne insufle simtaminte necuvenite: mahnire adanca, tristete, akedie, invartosarea inimii si revolta impotriva lui Dumnezeu. Biruirea acestor ispite prin rabdare este o mare virtute. „Este desavarsit cel care razboieste ispitele fara voie cu taria rabdarii”, scrie Sfantul Maxim Marturisitorul.

Sfantul Isaac Sirul spune ca prin rabdare au indurat mucenicii „chinurile la care au fost supusi”. Rabdarea crestina cere hotarare si osteneala din partea omului, insa nu se margineste la puterile omenesti, ca rabdarea stoicilor, ci, dupa cum arata Sfantul Isaac Sirul, „puterea ei vine din iubirea lui Hristos”. Nadejdea in Dumnezeu este si ea un mare sprijin pentru cel aflat in suferinta. Prin nadejde el este incredintat ca suferintele de aici sunt vremelnice si ca lor le urmeaza bucuria si fericirea cea vesnica. Astfel, Sfantul Maxim Marturisitorul il indemna pe un ucenic al sau sa-si atinteasca privirea la „lisus, incepatorul si plinitorul mantuirii noastre (Evr. 12, 2) si sa induram cu barbatie tot ce ni se intampla. Caci sfarsitul tuturor necazurilor este bucuria, al chinurilor, odihna, al necinstirilor, slava. Pe scurt, sfarsitul tuturor suferintelor indurate pentru virtute este unirea desavarsita cu Dumnezeu si fericirea vesnica, ce nu va avea sfarsit”. Pentru aceasta, el da drept temei cuvantul Apostolului: „socotesc ca patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de marirea ce ni se va descoperi” (Rom. 8, 18). Si incheie spunand: „in felul acesta, socotesc ca omul poate face prilej de bucurie din suferinta sa”. Nu din durere vine bucuria, ci din credinta tare ca in imparatia cereasca plansul si durerea se vor stinge si-n locul lor va rasari fericirea vesnica si neapusa.

Nadejdea este intr-adevar bun reazem pentru suflet: prin nadejde stie ca necazul e trecator, prin nadejde vede bunatatile fagaduite, prin nadejde se inalta deasupra suferintei si se alipeste de Dumnezeu, asteptand de la El alinarea chinurilor sale. Parintii il indeamna pe cel aflat in suferinta sa alerge la rugaciune si sa ceara ajutorul lui Dumnezeu, pe care Acesta nu va intarzia sa-l dea, fie ridicand de la el suferinta, fie intarindu-l ca s-o indure. Prin rugaciune omul se lasa cu totul in voia lui Dumnezeu, si cere har, ca sa biruiasca ispitele care se ridica asupra lui.

Prin rugaciune crestinul se indreapta spre Dumnezeu si se uneste cu El. „Rugaciunea lui Iisus”, prin scurtime si prin usurinta cu care poate fi rostita, le este de folos celor slabiti de suferinta, ca sa staruie neincetat in gandul la Dumnezeu. Cufundat in rugaciune, care-l pune in prezenta lui Dumnezeu, omul uita de durere si leapada povara ei. Din rugaciune rasar rabdarea si nadejdea si iubirea de Dumnezeu. Iar prin iubirea Lui se alunga iubirea patimasa de sine, doritoare de placere, tematoare de durere si izvo-ratoare de patimi. Iubirea de Dumnezeu inalta sufletul si-l face liber, slobozindu-l din laturile placerii si durerii. Cu harul lui Hristos suntem feriti de relele pe care le aduce suferinta, o induram si dobandim din ea folos duhovnicesc. Acest har ne este dat ca putere care se adauga partii noastre de lucrare. Harul scoate la iveala, intareste si preschimba in virtuti stradania noastra de a fi rabdatori, de a starui in rugaciune, nadejde si iubire de Dumnezeu. Si in toate acestea, asa cum ne indeamna Sfantul Maxim Marturisitorul, sa-I urmam lui Hristos, „Care a suportat cu indelunga rabdare patimiri cumplite cum n-a mai rabdat nimeni, de la pacatosi si pentru noi pacatosii”. Caci, dupa cum spune Sfantul Grigorie de Nazianz, „prin patimile Sale, Hristos ne-a invatat ca cuvine sa rabdam suferinta, iar prin slava cu care s-a slavit, ne ne-a facut partasi slavei Sale”.

Cu toate ca suferinta ne poate aduce un oarecare folos duhovnicesc, ea nu trebuie niciodata cautata cu dinadinsul. Cautarea ei cu orice pret, chiar in asceza, e primejdioasa si nefireasca.

De asemenea, faptul ca suferinta se poate face pricina de bunuri duhovnicesti nu inseamna ca ea nu trebuie inlaturata sau macar alinata (de pilda, ingrijindu-ne cand suntem bolnavi si luand medicamente care calmeaza durerea), in aceasta privinta, avem cuvantul Fericitului Teodoret al Cirului, care nu se fereste sa spuna ca relele trupesti trebuie alungate ca niste vrajmasi primejdiosi.

Bunurile duhovnicesti pot fi de altfel dobandite in multe alte feluri; omul n-are neaparat nevoie de suferinta ca sa capete asemenea bunuri sau sa sporeasca in virtuti.

Suferinta trebuie primita si indurata doar atunci cand nu poate fi inlaturata. Parintii osandesc fuga de suferinta provocata de frica de suferinta, care duce la pacat si patimi de ocara. Suferinta, hotaratoare pentru viata duhovniceasca, este in acelasi timp si un mare neajuns. Astfel, Sfantul Nichita Stithatul spune ca suferintele din vremea bolii „sunt vatamatoare celor ce-au sporit in virtuti […]. Caci ii intrerup de la indeletnicirea cu cele dumnezeiesti, le ingroasa prin dureri si greutati partea intelegatoare a sufletului, o tulbura cu norul descurajarii si usuca lacrimile umilintei tu seceta durerilor”. Suferinta ii rapeste omului din forta fizica si psihica, ce ar putea fi mai bine folosita; ii taie din puterile daruite de Dumnezeu ca sa se alipeasca de El si sa-I slujeasca. Lupta cu durerea ii iroseste energia necesara la indeplinirea poruncilor si la slavirea lui Dumnezeu, a Carui cuvenita cinstire si inchinare n-o poate implini deplin nici omul cel mai sanatos. Dupa cum vedem din Evanghelii, dobandirea sanatatii este un lucru binecuvantat pentru ca omul teafar poate sa-I slujeasca si sa-L slaveasca pe Dumnezeu (cf. Mt. 8, 15; Le. 5, 25-26), lucru despre care pomenesc si rugaciunile de la taina maslului, din Biserica Ortodoxa.

Asadar, suferinta nu este ea insasi izvor de bunatati duhovnicesti, ci doar un prilej de a le dobandi, la fel de bun ca oricare altul. Suferinta in sine nu rodeste nici un bine. A cugeta altfel inseamna a tagadui ca Dumnezeu e Datatorul a tot binele si ca sta in puterea omului sa dobandeasca aceste bunatati cu ajutorul harului. Prin felul in care o primeste, omul hotaraste daca suferinta ii va fi spre folos sau spre vatamare. Si pentru ca omul este cel care-i da suferintei un inteles si un rost, nu are nici o importanta ce este ea in sine. Asadar, suferinta este cu adevarat o mare incercare, caci prin ea omul se poate mantui sau se poate pierde. Lucrul acesta ni-I arata limpede Cartea lui Iov si e intarit adesea de Sfintii Parinti. Suferinta este si o mare ispita, caci poate sa-I duca pe om la rau. Insa, atunci cand se face pricina de bine, ea este cale de mantuire.

Jean Claude Larchet