Header image

Judecarea aproapelui este un gest de neputință și cumplită sclavie

2:10, sâmbătă, 16 iunie, 2018 | Cuvinte-cheie: , , , ,

Între libertate și felurite determinări se petrece viața fiecăruia dintre noi. De fapt parcurgem un lung proces de căutare și amplificare a libertății, de limitare a presiunilor externe și interne (care sunt destul de multe și foarte felurite, dacă le privim cu atenție), de căutare a propriei identități.

Dacă libertatea nu ar fi atât de importantă, accentul pus pe ascultare în scrierile ascetice nu ar avea sens: ascultarea este calea privilegiată pentru dobândirea libertății.

Căutarea libertății cunoaște și forme patologice, pătimașe. Una dintre ele este generată de iluzia că poți afla libertatea proprie prin limitarea libertății celor din jur, că libertatea ta se lărgește în momentul în care îi stăpânești pe ceilalți. Uneori contextul este de așa natură încât poziția în care te afli îți impune să poruncești. Care sunt limitele? Cum procedezi? Cum se împacă dragostea poruncită de Hristos cu porunca și pedepsirea altora?

În fața unei asemenea dileme a fost pus și Avva Macarie Orășeanul, care a fost întrebat de Avva Pafnutie de la Tabenesi: „Când frații sunt obraznici, e bine să-i pedepsești?” Macarie răspunde: „Pedepsește-i și judecă-i cu dreptate pe cei de sub cârmuirea ta, dar nu-i judeca pe cei din afară, căci este scris: «Nu-i judecați voi pe cei dinăuntru? Pe cei din afară îi judecă Dumnezeu»”.

Părintele Thomas Hopko (1939-2015), într-un set de maxime duhovnicești, în care a concentrat pe cât posibil înțelegerea și înțelepciunea adunată într-o viață, recomanda: „Nu sfătui decât atunci când ți se cere sau este de datoria ta să o faci”. În acest gând al preotului american se aude rezonând vechiul gând al Avvei Macarie. Când judeci și cu atât mai mult când mustri pe cineva față de care nu ai vreo datorie, te desparți de el în inima ta; te supraordonezi, te vezi mai bun și fără vreo responsabilitate față de greșeala aceluia. Crezi că răul este în afara ta și pe tine nu te atinge, de aceea poți să cerți. Însă Părinții asceți ne învață că judecata este a lui Dumnezeu; a noastră doar compătimirea. Răul își întinde tentaculele peste tot în lumea aceasta și undeva, în adânc, suntem responsabili pentru fiecare cădere, pentru că prin slăbiciune ori chiar lașitate nu am pus stavile răului.

La fel este cazul când sfătuiești fără să ți se ceară. E ceva abuziv în încercarea de a impune celorlalți binele tău. Mai mult decât atât, un sfat spus în momentul nepotrivit este vorbă aruncată în vânt, mărgăritar azvârlit porcilor (cf Mt 7,6), care nu ajută pe nimeni, dar poate cu ușurință să rănească.

Judecarea aproapelui este un gest de neputință și cumplită sclavie. Încercarea disperată (ori amară și resemnată) de a dobândi puțină libertate, în detrimentul fratelui tău. Judecarea făcută fără compasiune, durere și asumare înseamnă fixarea de jur împrejurul inimii a lanțurilor robiei. Cu o asemenea conștiință întreabă și Avva Pafnutie. Macarie înțelege cât este de greu să rămâi în echilibru, de aceea îngăduie judecata cu dreptate a celor pe care îi cârmuiești, dar limita aceasta nu poate fi depășită fără un preț.

Paul Siladi, Pe cine judecăm?, http://ziarullumina.ro/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com