Lăsaţi-mă să mai trăiesc o zi, un ceas!

Într-o dimineaţă, la insistenţele unui om cu renume, foarte bogat şi cu o poziţie socială înaltă, m-am dus să-l împărtăşesc. Se afla la ultimul etaj al spitalului, într-un salon de lux, cu un singur pat. I-am rugat pe cei din jur să ne lase singuri, cu gândul că poate smulg o mărturisire chiar în ultimul moment, o mică părere de rău, atât cât putea vorbi atunci.

De-abia am început să-i pun prima întrebare: „Nu cumva aţi săvârşit acest păcat…”?

Nu mi-a răspuns, în schimb a urlat înspăimântat să alung diavolii cei negri din salon. A început să tremure, s-a roţit, s-a înnegrit şi cu ochii bulbucaţi de groază m-a prins de rasă şi a început să tragă (din fericire cutiuţa cu Sfânta Împărtăşanie era închisă).

– Nu vreau ce mi-ai adus, ia-le de aici! Salvaţi-mă, ajutor! A început să se răsucească în pat de teamă şi cutremur. Într-o panică nestăpânită şi-a ascuns faţa ca şi cum ar fi văzut ceva înspăimântător. M-am rugat continuu pentru el şi am încercat să-l liniştesc, dar în zădar. Şi pe când trăgea de rasa mea, a început să mai ceară timp de tr[it. Asta era cel mai tragic.

– Lăsaţi-mă să mai trăiesc o zi, un ceas, doar un ceas…! Am vrut să-l spovedesc şi să-l împărtăşesc, dar el cerea cu înverşunare un ceas de viaţă.

– Vreau să mă satur de viaţă. Ajutaţi-mă, părinte, vreau doar o oră, un ceas ca să mă satur de viaţă…Îmi strângea mâinele şi urla:

-Un ceas, o oră…!

A fosr groaznic.

La strigătele lui au alergat rudele lui împreună cu medicii. M-am dat la o parte şi m-am rugat tot timpul pentru el. Puţin câte puţin vocea lui se stingea.

-„Ajutor! Doar un ceas, departe de aceşti demoni negri. „

Din nefericire n-am putut să-l împărtăşesc în starea în care se afla, pentru că-şi mişca mereu capul în ambele părţi, îşi încorda mâinele şi picioarele, tremurând tot. Peste puţin a început să horcăie şi a murit despreţuind Sfţnta Împărtăşanie, fără să i se mai dea timp.