Lazăr şi lacrimile lui Dumnezeu

Apoi, mergând la mormânt, Iisus plânge la buza gropii înainte de a sfâşia cerurile şi de a chema duhul celui mort de patru zile. Ochii lui Dumnezeu slobozesc lacrimi de durere în faţa morţii. În mintea lui Hristos, toate miliardele de morţi ai istoriei îşi fac auzite durerile tainice. În faţa mormântului lui Lazăr, Hristos simte moartea universală, pământul devenit un enorm cimitir de idealuri, o ţarină inundată de lacrimi, un mormânt al vieţii.

De aici vin lacrimile care curg din ochii Iubitorului de oameni. Este durerea infinită a Celui ce iubeşte infinit, însă a fost abandonat de omul pierdut printre păcate. Este sfâşierea de sine a Tatălui care vede cum fiul creat spre nemurire se întoarce şi se transformă în pământ. Universul întreg a devenit un sarcofag uriaş, din cauza pierzaniei omeneşti. Şi Împăratul vieţii, îndrăgostit pe veşnicie de om, nu poate face nimic pentru a-l întoarce pe om de la propria nimicire.

Atunci, printre lacrimi, Hristos slobozeşte cuvintele care desfiinţează atotputernicia morţii: Lazăre, vino afară! Este extragerea omului din moarte, actul de moşire a umanităţii din pântecele nefiinţei alese liber, cezariana pământului groapă, din care se naşte din nou Lazăr, scuturându-se de miasmele morţii şi venind la lumină. Această înviere din morţi este proorocia supremă a Învierii din morţi a Fiului lui Dumnezeu, semnul ascuns al vieţii care aşteaptă Duhul Sfânt pentru a sfărâma pământul şi a ieşi la lumină. Pământul cimitir devine pântece al vieţii veşnice, mamă sfântă pentru umanitatea născută din morţi şi pregătită pentru cer.

Mormântul lui Hristos este matricea ontologică a noului eon, acela al umanităţii îndumnezeite prin har. Iar învierea lui Lazăr este tocmai repetiţia, antrenamentul la nemurire, înscrierea vieţii pe răbojul universal al morţii, anularea pierzaniei şi proorocia începutului Împărăţiei lui Dumnezeu.

Părintele Ioan Istrati