Cum lucrează Dumnezeu pentru salvarea noastră

În apele oceanului s-a scufundat un vapor. A scăpat cu viaţă un singur călător. Folosind o barcă de salvare, s-a lăsat în voia valurilor, în voia lui Dumnezeu.

Nu putea şti dacă vâslind, se apropie sau se depărtează de o posibilă insulă, pe care nu o vedea nicăieri. Într-un târziu barca a ajuns la un ţărm. Era noapte. A tras barca la mal şi a pornit cu grijă spre interior. Nu ştia ce era: o insulă, un continent. A făcut un foc de vreascuri şi ierburi, l-a întreţinut mereu până dimineaţa când, la lumina zilei, a constatat că era pe o insulă nelocuită. Părea a fi populată totuşi de animale sălbatice.

Şi-a construit o colibă şi grija lui cea mai mare a fost să nu lase focul să i se stingă nici ziua, nici noaptea. A locuit acolo ani în şir. Se ruga lui Dumnezeu să-l descopere vreo corabie care ar trece pe acolo, dar se vedea că zona nu era navigabilă.

Într-o noapte, după ce alergase să prindă ceva vânat, obosit, a adormit un somn greu. S-a stârnit un vânt puternic şi focul lui mic, alcătuit din jar acoperit cu cenuţa dobândită de-a lungul anilor, răscolit, i-a aprins coliba, transformând-o într-o vâlvătaie. A sărit ca ars, a încercat să stingă flăcările, dar coliba a ars toată, ridicând spre înălţimi o lumină mare. Spera să-şi oprească la urmă atâta foc din toată lemnăria ce ardea, cât să-l ajute să-şi aibă măcar focul mai departe, pentru că chibrituri nu mai avea de mult.

Se ruga lui Dumnezeu să-l ajute să-şi salveze măcar atât. Dar spre nenorocirea lui, vântul fu urmat de o ploaie torenţială extraordinară care îl stinsese până la ultimul cărbune aprins, lăsându-l în întuneric şi disperare. Nu mai ştia ce i se va întâmpla. Nu mai avea nimic. Totul era pierdut. Se părea ca rugăciunile nu-i fuseseră ascultate.

După ce stătu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri, cu ochii în lacrimi. Dimineaţa se petrecu însă un fapt cu totul neaşteptat. Îl treziră din somn voci de oameni care strigau: „E cineva pe aici?” Se ridică şi răspunse strigând cât îl ţinea gura: „Da, aici!” Se întâlniră. Erau nişte marinari. „Am văzut focul pe care l-ai aprins astă-noapte. Ne-am imaginat că este un apel. Am lăsat vaporul în apele navigabile şi am venit cu o şalupă. Eşti desigur naufragiat. Ştiam că insula e nelocuită”.

Omul izbucni în lacrimi. El crezuse că focul fusese ultima nenorocire pe care i-o trimisese Dumnezeu, şi iată că Dumnezeu îi aprinsese focul ca să poată fi văzut şi salvat!