„Mai important decât toate cărţile şi toate ideile este să găseşti un duhovnic adevărat“

K.I.: „Mai important decât toate cărţile şi toate ideile este să găseşti un duhovnic adevărat“, spunea foarte corect scriitorul rus Kirievski.
Aşa cum ne încredinţează cei ce cunosc acest fenomen, există destui mari duhovnici care rămân necunoscuţi lumii până la adormirea lor, pentru că aşa a fost rânduit de Pronia sfântă. Există, însă, şi unii foarte cunoscuţi, celebri, am putea spune, lângă care omul contemporan îşi află liniştea. Unul dintre aceştia a fost şi părintele Paisie Aghioritul. Vă rog, preasfinţite, să ne spuneţi câte ceva despre această importantă figură patristică pe care aţi cunoscut-o.

A.R.: Pe părintele Paisie l-am cunoscut în anul 1966, pe vremea când eram încă mirean. După aceea, ca ieromonah, am stat în apropiere de chilia sa vreme de zece luni.

K.I.: Cred că a fost o experienţă duhovnicească deosebită aceea de a sta atâta vreme aproape de un asemenea părinte.

A.R.: A fost, cu adevărat, o experienţă deosebită.
Prima oară, am stat acolo vreme de o săptămână. Pentru mine, era atunci o perioadă de criză. Tocmai mă întorsesem din Europa, unde fusesem sub influenţa orthologismului apusean şi al multor altor idei asemenea. Însă părintele Paisie m-a sprijinit foarte mult.

K.I.: Vă amintiţi ce vă spunea? Este foarte interesant felul de abordare a unui intelectual, aşa cum sunteţi preasfinţia voastră.

A.R.: Mai întâi şi-ntâi, asculta cu atenţie ceea ce aveam de spus. Şi nu numai că mă asculta cu atenţie, dar în acelaşi timp se ruga, fapt deosebit de important.

La un moment dat, i-am zis:

– Părinte, noi, intelectualii, pe toate le cercetăm şi câteodată ne vine să ne punem întrebarea: există Dumnezeu?

M-a impresionat foarte mult felul cum a abordat această problemă. Mi-a spus:

– Eu nu pot să concep faptul că în lumea aceasta sunt oameni care se îndoiesc.

Mi-am dat seama că părintele suferea pentru mine, aşa cum suferă o mamă pentru copilul ei, atunci când este în primejdie să se piardă. Această problemă pe care am ridicat-o l-a umplut de durere şi de o tristeţe nespusă. Se vedea că în spatele nedumeririi sale în privinţa necredinţei unor oameni se ascundea profunzimea experienţei vieţii trăite aproape de Dumnezeu. Şi ca să mă sprijine, îmi spunea:

– Odată, m-am rugat toată noaptea. Când s-a crăpat de ziuă, a venit – cum să-ţi spun… lucrurile acestea nu pot fi descrise în cuvinte – o lumină care a răsărit din mine şi m-a cuprins cu totul. Deşi eram obosit de mătănii şi de lupta de peste noapte, am simţit o asemenea odihnă, ca şi cum ar fi răsărit un soare în mine, care mi-a dat o stare de bucurie extremă. După ce a răsărit soarele, am ieşit afară ca să lucrez – eram tâmplar –, dar starea de pace şi de bucurie nesfârşită continua. Iar soarele material părea atât de mic în comparaţie cu soarele care răsărise din mine… Trei zile şi trei nopţi a ţinut starea aceea, şi a trebuit să mă forţez ca să mănânc ceva. Cum mai poate un om care a trăit o asemenea experienţă să se mai îndoiască?

Altădată, mi-a spus:

– La un moment dat, s-a întâmplat să plec într-un loc unde, vreme de trei luni, nu am văzut chip de om. După trei luni, nu mai ştiam ce zi era, cât timp trecuse şi ce sărbătoare era în ziua aceea. Atunci, m-am dus la o biserică, dar mi-era ruşine să întreb ce zi era, pentru că mă gândeam că aveau să spună: „Ăsta a înnebunit“. După felul cum decurgea slujba, încercam să înţeleg în ce perioadă din an ne aflam.
Suflet binecuvântat şi închinat lui Dumnezeu…

În anul acela pe care l-am petrecut aproape de el în binecuvântatul Munte Sfânt – în această pepinieră de sfinţi –, am săvârşit împreună sfânta Liturghie. Eu slujeam, iar el făcea pe dascălul. Cum mai cânta… Era ca o căprioară rănită dinaintea lui Dumnezeu. Cel puţin aşa-l simţeam eu.

K.I.: Această imagine deosebit de frumoasă ne aminteşte de Cântarea cântărilor.

A.R.: Când terminam, părintele pregătea masa: orez, roşii cultivate în grădina sa şi pâine, pe care o usca el însuşi. Umplea farfuria mea, în timp ce într-a sa punea foarte puţină mâncare. Eu protestam, spunând că nu e corect ca el să mănânce ca un pustnic, iar eu ca un lacom. Dar el zicea:

– Oare nu eşti călugăr? Dacă eşti, trebuie să faci ascultare. Eşti un muntenegrean neascultător? Aici până şi Baium al meu este mai supus ca tine.

L-am întrebat surprins cine era Baium, pentru că ştiam prea bine că nu avea pe nimeni sub ascultare. Atunci mi-a arătat un trandafir pe care-l plantase acolo. S-a dus lângă el şi a spus:

– Hai, Baium, să înţeleagă şi necredinciosul de Amfilohie ce înseamnă ascultarea.

Atunci, din spatele trandafirului, s-a arătat un broscoi. Vă spun ce-am văzut cu ochii mei. După aceea, părintele i-a spus broscoiului:

– Du-te, Baium, înapoi, la locul tău, iar diseară să-ţi faci rugăciunea.

Am rămas uimit şi l-am întrebat ce fel de rugăciune făcea Baium. Mi-a explicat că seara broscoiul se ducea dinaintea unei cruci mari de lemn care se afla în apropiere şi începea să psalmodieze. „Râde de mine“, mi-am spus în sinea mea. „Ce psalmodie să cânte broscoiul?“
În aceeaşi zi, la apusul soarelui, l-am văzut pe broscoi dinaintea crucii, intonând: „Oac, oac“…

M-a impresionat foarte mult legătura părintelui cu animalele, fenomen întâlnit în cazul sfinţilor.

Într-o vară pe care am petrecut-o acolo, era o mare secetă, pentru că nu mai plouase de luni de zile. Iar părintele Paisie mi-a spus:

– Vezi tu, noi, oamenii, păcătuim; aşa că pătimim pe drept. Nu merităm să ne trimită Dumnezeu ceva mai bun. Însă mi-e milă de bietele animale care suferă. Uite, cu câteva zile înainte, a venit un şarpe care nu găsea nicăieri apă şi parcă îmi cerea să-i dau un strop şi lui ca să bea. Aşa că am luat cu un pahar şi i-am dat.

Atunci, i-am spus râzând:

– De ce nu m-ai chemat, părinte, pe mine, să vin să sparg capul şarpelui?

Iar el mi-a răspuns, râzând la rândul lui:

– Eşti un muntenegrean sălbatic…

K.I.: Părintele vedea pretutindeni Creaţia lui Dumnezeu.

A.R.: Şi prezenţa lui Dumnezeu.

În Sfântul Munte există şacali. Şi ştiţi că noaptea strigătele lor sunt înfricoşătoare. Dar părintele îmi spunea:

– Nu te speria. Începe „vecernia“ şacalilor. Ei sunt mai harnici la rugăciune decât noi, călugării. Trebuie să înveţi de la ei să-L slăveşti pe Dumnezeu.

Părintele avea mult discernământ. Prin el, Dumnezeu a sprijinit şi a ajutat o mulţime de suflete. Odată, când s-au scris prin ziare cuvinte de laudă la adresa lui, s-a supărat foarte tare. Nu puteţi să vă închipuiţi cât de tare s-a supărat. Mi-a spus:

– Vezi, părinte, ce scriu despre mine? Eu sunt cel mai rău dintre toţi, iar ei mă prezintă ca pe un sfânt. Eu, care trăiesc la Sfântul Munte, ştiu bine cine sunt oamenii lui Dumnezeu. Dar pe ei, Domnul i-a învrednicit să rămână ascunşi de ochii oamenilor, iar pe mine m-a lăsat la suprafaţă, ca să mă prezinte oamenii ca pe un aşa-zis sfânt. Şi să nu crezi că spun lucrurile acestea din smerenie. Sunt, cu adevărat, un om nefolositor la nimic.

Sursă: Patericul sec. XX