Maica Mina: “Fără Dumnezeu, nu puteai supravieţui în închisoare”

Am întâlnit-o pe maica Mina într-unul din pe­le­ri­na­je­le făcute la mănăstirile din Moldova. Cu chip luminos, în­că în putere la cei 86 de ani, maica ne-a atras atenţia de la prima întâlnire. Stând de vorbă cu sfinţia sa, am aflat că a făcut câţiva ani de închisoare în timpul regimului co­mu­nist, împărtăşind destinul tragic – dar şi măreţ – al ge­ne­ra­ţi­ei sale. Pentru folosul sufletesc al nostru, dar şi al ci­ti­to­ri­lor, am rugat-o să ne răspundă la câteva întrebări re­fe­ri­toa­re la experienţa sa pe calea suferinţei şi a jertfei.

– Blagosloviţi, Maică Mina. Mulţumim pentru dra­gos­tea cu care ne-aţi primit. Pentru început vă rugăm să ne spuneţi dacă socotiţi viaţa monahală pe care aţi îm­brăţişat-o ca pe o continuare a liniei de jertfă pe care aţi urmat-o în anii tinereţii? Să o luăm mai de la început…

– Eu m-am născut într-o perioadă când binecu­vân­ta­rea lui Dumnezeu se revărsa asupra pământului nos­tru. Ne vedeam împlinite vechi năzuinţe. Se înfăptuise unirea tu­turor românilor sub acelaşi steag – România Mare, care stră­lucea prin frumuseţea şi bogăţia ei. Un val de iubire de pă­mântul nostru, de neamul nostru, de Dumnezeu do­mi­na sufletele multor români şi în special ale celor din tâ­nă­ra generaţie, care – cu preţul vieţii lor – doreau să-şi con­so­li­deze ţara şi totodată să ţină piept tăvălugului ateu din ră­să­rit care ameninţa lumea. Aceasta era poate şi chemarea şi misiunea încredin­ţată nouă de Dumnezeu. Dar, cei mai bu­ni dintre noi au căzut omorâţi prin mână de români (reu­şind doar să amâne cu două decenii şi mai bine in­sta­u­rarea comunismului la noi şi să deschidă prin jertfa lor o ca­le spre sfinţenie).

Au urmat ani şi ani de grea pedeapsă pentru toţi, care culminează până în zilele noastre. Trecem printr‑o pe­rioadă de mare încercare şi răspundere. Dacă acum 70 de ani am fost chemaţi la o luptă în numele lui Dumnezeu, în prezent ni se cere o luptă pe alt plan, prin ridicarea din lâncezeala în care am căzut, prin întărirea în credinţă, prin lupta spirituală dusă în cadrul Bisericii strămoşeşti. Numai astfel vom putea obţine iertarea, mila şi ajutorul lui Dumnezeu pentru a nu ne pierde. Eu Îi mulţumesc lui Dum­nezeu că mi-a dat, într-adevăr, posibilitatea de a‑mi îm­plini năzuinţele din tinereţe sub puterea harului şi a‑mi în­cheia viaţa pentru a o adânci şi sublima în oastea mo­na­hală.

– În privinţa experienţei din închisoare, ne puteţi spu­ne care au fost cele mai mari chinuri la care aţi fost su­pusă?

Eu n-aş putea spune că am suferit chinuri fizice ex­tra­ordinar de grele. A fost frig, foame, sete, lipsă de aer, lip­să de somn şi altele pe care cel care nu a trecut pe acolo este greu să le înţeleagă. Ani de zile am fost obligate să stăm de dimineaţa de la 5 (când se dădea deşteptarea) pâ­nă seara la 10.00 la marginea patului, sau în picioare, fără să ne sprijinim de ceva. Regim Rahova, Jilava şi alte lo­curi… Ne mai sprijineam pe ascuns… Însă toate su­fe­rin­ţe­le şi încercările la care am fost supuse nu se pot com­pa­ra cu chinurile prin care au trecut, în unele închisori, băr­ba­ţii, şi pe care lumea le cunoaşte, pentru că a apărut mul­tă li­teratură de detenţie în ultimii ani.

Perioada mea de detenţie a fost între 1960-1964, când oficial, bătăile erau interzise. Ele se practicau totuşi, dar mai acoperit, în cadrul anche­telor. Pentru a obţine de­cla­raţii de autocondamnare sau împotriva altora, se spune că, în această perioa­dă, ţi se puneau în mâncare medi­ca­men­te care acţio­nau asupra psihicului, să-ţi slăbească vo­in­ţa. Şi eu cred că într-adevăr aşa a fost.

Regimul comunist urmărea să îi distrugă sufleteşte pe cei consideraţi duşmani ai poporului. Din cauza obo­se­lii, a tensiunii permanente, a anche­telor epuizante ajun­geai uneori să fii adus în stadiul de a iscăli lucruri de care nu erai răspunzător, şi o făceai împotriva voinţei tale. A­ceas­ta îţi dădea sentimentul că ceva se frânge în tine, că nu mai ai putere de a rezista presiunii din afară la care e­rai supus. Cine nu a trecut prin aşa ceva nu poate să-şi i­ma­gineze durerea sufletească, mult mai mare decât du­re­rea fizică datorată condiţiilor de detenţie inumane la care e­rai supus. După 1960, repet, condiţiile de detenţie s‑au îm­bunătăţit. S-a introdus alt sistem care să te frângă su­fle­teşte: aşa zisa „reeducare”.

– Cam câte eraţi într-o celulă?

Am fost şi singură, am stat şi două femei şi patru şi cincizeci. În perioada anchetelor, de obicei stăteam sin­gu­ră sau eram două persoane, a doua fiind informa­torul, pe ca­re atunci nu-l bănuiam…

– Nu era mai greu când stăteaţi singură?

Nu. Când eram singură aveam posibilitatea de adân­ci­re în rugăciune, de frământare interioară. Am avut pe­ri­oa­de şi de luni de zile în care am stat singură. Grele au fost mo­mentele în care în anchete se insista şi prin me­to­de bru­tale să se obţină informaţii sau să semnezi declaraţii pe ca­re nu voiai să le dai…

– Pe Dumnezeu când L-aţi cunoscut?

L-am cunoscut înainte de a intra în închisoare. Fără Dum­nezeu nu puteai supravieţui în închisoare. Sunt de­ţi­nu­ţi care au rezistat torturilor şi chinurilor datorită cre­din­ţei în Cel de Sus. Sunt şi deţinuţi care, văzând cre­din­ţa şi puterea de jertfă a celor închişi, s‑au convertit du­pă gra­tii. Toţi cei care ne-am lăsat cu totul în voia Dom­nu­lui am sim­ţit cum harul Său ne acoperă şi ne dă putere. Eu am sim­ţit tot timpul ajutorul şi mângâierea Lui. Erau îm­pre­ju­rări în care nu ştiai cum să reacţionezi, ce să faci. Şi a­tun­ci îţi îndreptai gândurile către Cel de Sus: „Doam­ne, ce să fac?” Şi Dumnezeu îmi arăta întotdeauna calea, ce tre­bu­ie să fac. Câteodată am avut vise în care am avut un răs­puns clar la ceea ce întrebam, îmi spunea în vis data la ca­re trebuia să iau o anumită hotărâre sau dacă ceea ce vreau eu să fac este bine sau nu, dacă să am o atitudine îm­potriva lor sau nu. Puteam greşi foarte uşor făcând ceva ca­re să-mi aducă sancţiuni care să mă coste viaţa. La ase­me­nea frământări Dumnezeu mi-a răspuns. Şi răs­pun­sul a­cesta a fost salvarea pentru mine.

– Puteţi să detaliaţi mai concret cum au stat lucrurile?

În anchetă am semnat anumite declaraţii pe care le‑am regretat, pentru că nu trebuia să le dau. Ulterior, în de­tenţie am dorit ca prin atitudinea mea să fiu mai tare de­cât cei faţă de care am fost slabă în prima parte a deten­ţiei. De aceea, în urma unei alte sancţiuni primite am fă­cut la un moment dat greva tăcerii. Începuseră eliberările şi eu nu numai că refuzasem «reeducarea», dar îi şi în­frun­tam. Aceasta a reprezentat un risc pe care mi l‑am asu­mat pentru reechilibrarea mea interioară. Au încercat pe diferite căi să mă determine să renunţ, însă Dumnezeu mi-a ajutat mult, mi-a dat putere şi am reuşit să duc până la capăt ceea ce mi-am propus.

– Mulţi dintre cei care au pătimit în temniţele co­mu­niste au mărturisit că în închisoare L-au simţit mai a­dânc pe Dumnezeu în sufletul lor, că astfel s‑au apropiat mai mult de Domnul.

Da. Când erai singur în celulă puteai să te adânceşti în rugăciune. Indiferent de condiţiile de detenţie, nu erai de­cât tu faţă-n faţă cu Dumnezeu. Nu am mai regăsit pu­te­rea de rugăciune din închisoare decât în mănăstire. În lu­me fiind, eram preocupată cu grijile lumii şi nu aveam a­cea trăire ca în închisoare. Îmi amin­tesc când lucram şi în acelaşi timp făceam rugăciunile în lanţ (termina una, con­tinua cealaltă) pentru diferite greutăţi, boli. Rugăciu­nea se făcea încontinuu. Şi mai este ceva. Tot închisoarea ne-a dat amintirea şi putinţa de ispăşire a propriilor păca­te, astfel încât închisoarea a însem­nat şi o pocăinţă pentru fap­tele rele săvârşite. Prin suferinţele îndelungate, prin dis­cuţiile duhovniceşti pe care le aveam unele cu altele, prin analiza mai adâncă a propriei persoane, închisoarea ne-a dat posibilitatea de a ne descoperi pe noi înşine şi de a ne da seama ce slabi putem fi în anumite împrejurări şi cât de păcătoşi suntem. Pe de altă parte, nu ştiu în ce mă­su­ră s-a vorbit şi despre bucuria pe care ţi-a dat-o închi­soa­rea. Nu au fost numai zile de chin sau de întuneric. Au fost şi zile de bucurie sufletească datorită apropierii de Dum­nezeu. În acele momente ştiam că Dumnezeu este cu noi. Aveam un cunoscut care îmi spunea „Îmi este dor de Aiud”. A şi scris o poezie cu acest titlu. Vedeţi lucrarea lui Dumnezeu? Sunt oameni care au suferit cumplit în tem­niţele comuniste, ca apoi să spună: „Mi-e dor de Aiud!”, de­sigur de crâmpeiele de har pe care Aiudul i le-a dăruit.

– Puteţi să spuneţi că vă este dor de închisoare?

– Nu pot să spun acest lucru, pentru că acolo a fost o luptă foarte grea pentru a nu te pierde pe tine ca persoană. Ceea ce pot să spun este că atunci când am ieşit din închi­soare nu am putut să cred că am ieşit definitiv. Şi am gân­dit că va mai trebui să intru încă o dată ca să am senti­mentul că m-am eliberat. Mă gândesc acum la părintele Gheorghe Calciu, care a intrat voit pentru a doua oară în închisoare. A fost ceva extraordinar faptul ca un om, care a trecut prin chinurile prin care a trecut el, să-şi dorească să intre a doua oară în închisoare ca să poată să biruiască ceea ce n-a biruit, după părerea sfinţiei sale, în prima închisoare. Este o minune foarte mare ceea ce a făcut părintele Calciu.

– În închisorile de bărbaţi erau preoţi şi mai aveau câte o mângâiere atunci când săvârşeau Sfânta Liturghie. Ce făceaţi în sărbători?

– Ne rugam şi noi. În închisorile cu regim de muncă, Arad, Oradea, mă retrăgeam cu o prietenă, ne ascundeam într-un colţ şi recapitulam Sfânta Liturghie. Seara se făceau acatiste, spuneam psalmi sau diferite rugăciuni. Începuse perioada eliberărilor şi nu mai era Jilava – unde nu aveai voie să-ţi faci o cruce. Eram desigur reclamate, pentru că şi noi aveam informatoare printre noi. Dar, în general, nu am fost sancţionate pentru aceasta. Voiau doar să ne înspăimânte şi să ne determine să renunţăm. În tim­pul zilei când eram la ateliere şi lucram, făceam ru­gă­ciunea lui Iisus. Ne-am rugat chiar şi pentru torţio­nari, pentru că am înţeles că mai presus de chinuri şi suferinţe este dragostea pentru Hristos şi aproapele.

– Aţi avut camarade care v-au impresionat prin spiritul de dăruire?

– Da. Au fost mai multe persoane, dar cel mai mult m-a impresionat Marina, noi îi ziceam Ghega, un om extraordinar. Era fiica doamnei Russo, din Basarabia… În­tâm­plările trăite alături de ea pot constitui adevărate file de Pateric. Îşi dădea tot ce avea. Renunţa întotdeauna la fă­râma ei de carne în favoarea unei camarade mai slăbite şi la bucata ei de pâine şi mânca numai mălaiul. Îşi alegea pa­tul cel mai rău, undeva sus, astfel încât dormea cu ochii în lampă. Când s-au adus aşa-zisele saltele (nişte saci cu paie) a aşteptat să-şi aleagă toate deţinutele câte o saltea, iar ea a luat-o pe cea mai proastă care a rămas. Şi ea, ca şi alte deţinute venite de la Miercurea Ciuc, unde a fost cea mai grea închisoare pentru femei, duceau povara unor con­damnări de 20-25 ani de muncă silnică. Aveau însă un calm şi o demnitate pe care nu le poţi găsi uşor. Această dem­nitate o aveau faţă de toţi, de gardieni, de anchetatori, de informatoarele infiltrate între noi în mod intenţionat ca să ne spargă unitatea. Sunt figuri în faţa cărora îţi pleci ca­pul. Greutăţile prin care am trecut împreună au făcut să se nas­că între noi o solidaritate sfân­tă, ne‑am făurit acolo între zidurile reci ale închisorii fa­milia noastră, în cadrul că­reia, în ciuda inter­dicţiilor şi a ameninţărilor cu pedepse crun­te, ne-am învăţat una pe alta rugăciuni, poezii, limbi stră­ine, ne-am povestit cărţi.

– Măicuţă, ca una care aţi trecut prin asemenea chinuri, cum vedeţi societatea de astăzi?

– Jalea este foarte mare, pentru că prea mulţi tineri nu cunosc nici iubirea de Dumnezeu, nici iubirea de neam, nici iubirea de pământ. Ei nu mai au nimic sfânt. Pen­tru noi, iubirea de neam a fost rădăcina care ne-a cres­cut, care ne-a dat putere. Ne‑am riscat viaţa pentru ţara a­ceas­ta, pentru pământul acesta. Copiii din ziua de astăzi nu au rădăcină, sunt ca frunza bătută de vânt. De aceea ac­ceptă tot ceea ce li se dă. Ei duc o viaţă fără nicio pers­pec­tivă, fără niciun sens. Datorită golului sufletesc pe care îl au, se agaţă de lucruri superficiale şi dăunătoare pentru suflet, în care societatea zilelor noastre înstrăinată de Dum­nezeu îi atrage. Le doresc să devină conştienţi de ni­mic­nicia vieţii pe care o duc şi de faptul că, în momentul în care ei vor întinde numai puţin mâna către Dumnezeu ca să-i salveze, Dumnezeu îi va salva. Să ceară lui Dumne­zeu: „Doamne, scapă-mă, ajută-mă să mă găsesc pe mine în­sumi!” Şi Dumnezeu o să-i ajute. Aş vrea să ştie că pă­mân­tul nostru este îmbibat de oase şi sânge de martiri, în­cât numai în ei putem avea nădejdea să ne salvăm ca neam, în măsura în care şi noi ne vom schimba. Altfel, dis­pă­rem din faţa lui Dumnezeu ca naţiune.

Sursa familiaortodoxa.ro/