Marin Răducă: Despre cum biruim frica și deznădejdea

Ați avut vreodată gânduri de necredință în închisoare?

Noi aveam acolo diavolul încarnat în comunistul respectiv care căuta să trecem de partea lor, să primim reeducarea. Dacă mi-aș fi pierdut credința și nădejdea în Dumnezeu, sigur că m-aș fi aruncat în brațele lor, aș fi ajuns să-L batjocoresc pe Dumnezeu. Și, bineînțeles, că toată cheia este ca atunci când crezi cu adevărat în Dumnezeu, să-ți predai viața în chip total în mâinile Lui pentru că am fost puși în situații când erau să ne împuște. Când cineva te chinuie prin foame, prin frig, prin tot felul de metode draconice, iar ție îți vine îndoiala și o primești, atunci ești deja pierdut pentru că vine imaginația și întărește această îndoială. Ne spuneau de multe ori: „Voi nu sunteți oameni. Aveți acasă părinți, aveți surori. De ce nu vreți să ieșiți afară, că noi vă oferim această posibilitate de reeducare? Dar dacă voi vă păstrați credința în Dumnezeu, nu vă putem elibera”. Și veneau cu tot felul de momeli. Când nu stăteai de vorbă cu ei, te trimiteau în carceră. Iarna, când era gerul cel mai cumplit, te băgau în niște camere cu zid de ciment și paturile erau din ciment și îți azvârleau niște zdrențe rupte ca de pătură. Și închipuiți-vă că am biruit cu credința, cu rugăciunea, prin smerenie, nu cu forța noastră fizică. Dar au fost și oameni care, de frică au murit. Alții au trecut de partea lor. Deci, unde ne duce duhul lui Dumnezeu? Îl avem pe Iuda și îl avem pe Sf. Ap. Petru care de frică s-a lepădat dar nu și-a pierdut încrederea în iertarea lui Dumnezeu.

Noi trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu indiferent de păcat. Păcatul nu e mai puternic decât dragostea lui Dumnezeu și decât pocăința pe care ne-a lăsat-o. De aceea, nu trebuie să judecăm pe nimeni, nici pe cei care au căzut pentru că ei au luat această cruce să lupte pentru Dumnezeu și neamul lor, dar crucea a fost atât de grea încât mulți au căzut și nu s-au mai ridicat și tot mulți au fost care au căzut, dar apoi s-au ridicat. Dumnezeu ne știe slăbiciunile, știe că satana ne încearcă în toate felurile. Tot ce ni se întâmplă nouă, ni se întâmplă pentru că Dumnezeu îi îngăduie diavolului să ne încerce. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea harul și puterea Lui pentru că numai cu forțele noastre trupești nu putem sta împotriva acestui fost înger care a stat aproape de Dumnezeu. El are o forță de neînchipuit!

Prin ceea ce ni se pregătește acum, se vrea ca și sufletul să ne fie atins…

Diavolul s-a specializat că el are o experiență mult mai mare decât viața noastră care se reduce la câteva zeci de ani. El are experiență de zeci de mii de ani. Și eu m-am gândit la asta în închisoare când deschideau ușa și spuneau: „Să stai numai pe marginea priciului!” sau: „Deschideau deodată ușa, repede!”. Și te luau la bătaie: „La ce te gândești? Te rogi?”. Asta ce însemna? Că diavolul s-a legat și de sufletele noastre. Să știți că nimic nu ni întâmplă în viața noastră fără voia lui Dumnezeu. Și de aceea trebuie să ne smerim. Și dacă ne rugăm cu gând smerit, Dumnezeu ne ascultă și ne păzește. Să ne rugăm să ne ferească de încercări care depășesc forțele noastre sufletești și trupești ca să nu cădem în pierzanie. Și trebuie să facem deosebirea aceasta: iată, Petru, exemplu de pocăință și Iuda căruia i-a părut rău că L-a vândut pe Mântuitorul dar deznădejdea a pus stăpânire pe el și n-a mai avut pocăință curată. S-a dus la ștreang, în loc să meargă să-I ceară iertare lui Hristos. L-a păcălit satana.

În ce situație deznădejdea pune stăpânire pe sufletul omului?

Nu trebuie să uitați că diavolul vă urmărește și în gaură de șarpe dacă v-ați băga, nu numai în mănăstire. El vă încearcă mai mult decât pe mireni. De ce? Pentru că dumneavoastră cunoașteți de acum voia lui Dumnezeu, știți ce aveți de făcut. Aveți stareță, aveți duhovnic și nu aveți alt gând decât că ați terminat cu lumea și ați rămas numai cu Dumnezeu prin rugăciune. Și, bineînțeles, ca să ajungi la unirea cu Dumnezeu, trebuie să treci prin cele trei trepte și cea mai grea treaptă, după mine, este aceasta a despătimirii, că în celelalte două: a înnoirii și a unirii cu Dumnezeu, aici e mai mult harul lui Dumnezeu. Noi nu ne putem lupta prin voința noastră dacă nu cerem ajutorul lui Dumnezeu cu rugăciunea, Doamne Iisuse Hristoase… La Dumnezeu, toate sunt cu putință. Nu trebuie să deznădăjduiți! Să vă rugați, că viața aceasta trece! Ea ni s-a dat ca să o câștigăm pe cealaltă care e veșnică. Dumnezeu atât de mult ne iubește, încât Și-a dat viața ca să ne mântuim, dar fără credința în El și fără a împlini voia Lui care stă în poruncile Lui, nu înaintăm. Diavolul nu este mai puternic decât rugăciunea și decât Dumnezeu. Spun Sf. Părinți că el este maimuța lui Dumnezeu.

Cum să alung frica de om din mine?

Să aveți grijă nu de oameni să vă fie frică, ci de Dumnezeu și de păcat! Ce trebuie să fac ca să nu săvârșesc păcatul? Trebuie să am o stare de trezvie, de atenție asupra mea, permanentă pentru că suntem încercați în fiecare clipă și, pentru ca noi să răspundem acestor încercări, nu trebuie să facem altceva decât să nu le primim. Și ce înseamnă „a nu le primi?”. „A nu te atașa de ele” și imediat să ceri ajutorul Mântuitorului cu rugăciunea inimii. Însă, noi nu știm cum să ne apărăm, pentru că lucrul cel mai important acesta este: ca toate încercările care vin asupra noastră, să știm cum să le barăm ca să nu cădem în ele sau să ne asociem cu ele. Omul este înclinat totdeauna spre plăcere. Noi nu putem lupta. Ceea ce putem face este să ne împotrivim, să nu primim, să tăiem de la noi această ispită. Imediat, trebuie să alergăm la rugăciunea inimii. Puterea noastră nu stă în altceva decât în rugăciune. Când ați luat hotărârea de a pleca din lume și ați intrat în mănăstire, nu mai aveți treabă nici cu mama, nici cu tata, nici cu fratele, nici cu sora, cu nimeni. Lupta noastră este să ajungem să iubim pe toată lumea, să ne rugăm pentru toți ca să ne atingem țelul nostru care este unirea cu Dumnezeu. Trebuie să ajungem până acolo încât să ne dezbrăcăm total de eul nostru. Trebuie să faceți ascultare, că dacă nu faci ascultarea cum trebuie și ispitele se măresc până într-acolo că vă dau afară din mănăstire. Ispitele nu le putem înlătura. Ele vor fi permanent asupra noastră. Ceea ce putem face, este să nu le primim, să ne împotrivim lor. Viața dumneavoastră nu e ușoară. Când ați intrat în mănăstire, ați renunțat la libertatea dumneavoastră.

Ce sfat să vă dau eu, că toată cheia este la dumneavoastră? Dacă ați plecat pe drumul acesta, oricâte încercări, oricâte dureri ar veni, trebuie să le socotiți pe toate ca pe niște ispite venite de la diavol care caută să vă rupă de această comunitate, mănăstirea. Vedeți dumneavoastră, lumea în general vorbește despre Dumnezeu, dar dacă nu-L trăiești pe Dumnezeu, vorbirea despre Dumnezeu nu te mântuiește. Nu-i suficient doar un cuvânt de încurajare. Trebuie să aveți o preocupare permanentă de a avea atenția asupra minții și asupra gândurilor dumneavoastră cu ajutorul rugăciunii. Cum trebuie să mă rog ca să nu-mi mai fie furată rugăciunea? Să mă gândesc la textul rugăciunii. Când spun: „Doamne”, mă gândesc la Dumnezeu sau când spun rugăciunea Sfântului Isaac Sirul: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Care ai plâns pentru Lazăr și lacrimi de întristare și de milostivire ai vărsat pentru el, primește lacrimile mele. Cu pătimirile Tale, vindecă patimile mele…”. Deci, gândul meu trebuie să fie concentrat în textul rugăciunii, că până la urmă eu știu rugăciunea pe de rost și-mi vorbește gura, dar mintea și gândul meu umblă pe coclauri. De aceea, se spune ca la început să te rogi cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie. Rugăciunea inimii este așa de scurtă pentru ca noi să putem să păstrăm cuvântul în textul rugăciunii. Trebuie exersat mult ca mintea să nu fugă într-altă parte, că așa să vorbești despre Dumnezeu e ușor, dar să faci voia Lui, e mai greu. Dumnezeu ne cunoaște orice mișcare și dacă vede că ne străduim, harul Lui vine asupra noastră și ne luminează și ne ajută. Iar ceea ce e gol în inima mea, numai Dumnezeu știe.

(Fragment preluat dintr-un interviu publicat în Revista ATITUDINI, Nr. 72)