Header image

“Minunea” unui fachir și rugăciunea lui Iisus

18:27, vineri, 14 august, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , ,

Cum s-a demascat o practica oculta prin invocarea rugaciunii lui Iisus

Autorul acestei mărturii, unul dintre martiri regimului comunist din Rusia, a avut o strălucită carieră ca ofițer de marină, fiind în același timp profund implicat în practicile oculte și editor al jurnalului de ocultism, Rebus. Salvat de la moarte sigură, dintr-un accident naval, printr-o minune a Sfântului Serafim, el a întreprins un pelerinaj la Sarov, în urma căruia a renunțat aât la cariera sa militară, cât și la legăturile cu ocultismul, și a intrat în monahism. Fiind hirotonit preot, a plecat ca misionar în China, India și Tibet, slujind la capelele diferitelor ambasade, și ca stareț al câtorva mănăstiri.

După 1914 a viețuit la Marea Lavră a Peșterilor din Kiev, unde le dădea învățătură tinerilor care veneau să-l caute, cerându-i lămuriri despre influența practicilor oculte auspra evenimentelor din Rusia acelor timpuri. În toamna anului 1924, la o lună după ce primise vizita unui unume Tuholx, autor al unei cărți cu titlul Magia neagră, a fost asasinat în chilia sa de „persoane necunoscute”, dar în mod clar cu știrea bolșevicilor, fiind înjunghiat cu un pumnal al cărui mâner purta simboluri oculte.

Incidental descries aici, și care dezvăluie natura unuia dintre “ darurile” mediumistice oboșnuite în  religiile orientale, a avut loc cu puțin înainte de 1922 de către dr. A. Timofievici, ulterior stabilit la Mănăstirea Novo-Diveivo din New York. (textul a apărut în limba rusă în publicația Orthodox Life, 1956, nr. 1)

Într-o minunată dimineață tropicală, vasul nostru străbătea apele Oceanului Indian, apropiindu-se de Insula Ceylon [Sri Lanka de astăzi]. Pasagerii, în cea  mai mare parte englezi însoțiți de familiile lor, care mergeau la posturile sau afacerile lor din colonia indiană, scrutau nerîbdători oriyontul, căutând cu ochii insula fermecată care, pentru mai toți, întruchipa tot misterul și încântarea din basmele și povestirile de călătorie ale copilăriei.

Insula de-abia se zărea, când fiecare adiere de vânt venită dinspre ea începu să ne aducă mireasma îmătătoare a arborilor. Un nor albastru păru apoi să se întindă la oriyont, crescând pe măsură ce vasul se apropia. Se puteau vedea deja clădirile risipite pe țărm, înecate în verdeața palmierilor maiestuoși,  și mulțimea pestriță a locuitorilor veniți să întâmpine vasul. Pasagerii, care se împrieteniseră repede în timpul călătoriei, râdeau și discutau cu însuflețire pe punte, admirând priveliștea minunată a insulei de poveste, care li se desfășura înaintea ochilor. Vaporul se legăna încet, pregătindu-se să acosteze, în portul orașului Colombo.

Vasul oprea aici ca să încarce cărbune, astfel că pasagerii aveau timp să coboare pe țărm. Ziua era însă atât de cașdă, încât mulți se hotărâseră să nu părărsească vasul până seara, când o răcoare plăcută lua locul caniculei. Un grup de opt persoane, între care și eu, era condus de colonelul Elliott, care mai fusese în Colombo și cunoștea bine orașul și împrejurimile. Colonelul ne făcu o propunere ispititoare: „Doamnelor și domnilor, ce-ați spune de o ieșire la câtea mile în afara orașului, ca să/l vedeți pe unul dintre fachirii din partea locului? Ar putea fi o  experiență interesantă!” Cu toții am primit cu entuziasm propunerea colonelului.

Se lăsase seara când am lăsat în urmă străzile zgomotoase ale  orașului, îndepărtându-ne de el pe drulul care străbătea jungle și era minunat luminat de scânteierile  a milioane de licurici. În cele din urmă drumul s-a lărgit brusc și în fața noastră s-a ivit un mic luminiș, înconjurat din toate părțile de junglă. În marginea lui, sub un copac, se afla un fel de colibă lângă care ardea un foc. Un bătrân slab, uscat, cu turban pe cap, ședea cu picioarele încrucișate și privea fix în flăcări. În ciuda sosirii noastre zgomotoase rămase complet nemișcat, fără să ne dea nici cea mai mică atenție. Un tânăr apăru de undeva din întuneric, se îndreptă spre colonel și îl întrebî încet ceva. Apoi aduse câteva scaune pe care grupul nostrum s-a așezat în semicerc, nu prea departe de foc, din care se ridica un fum ușor și plăcut parfumat.

Bătrânul ședea în aceeași poyiție, părând să nu observe pe nimeni și nimic. Luna care răsărise alunga întrucâtva întunericul nopții, și în lumina aceea fantomatică toate lucrurile din jur căpătau contururi fantastice. Am amuțit cu toții fără să vrem, așteptând  să vedem ce urma să se întâmple.

“Priviți! priviți acolo, sus în copac! ”, izbucni în șoaptă Miss Mary. Ne-am întors capetele într-acolo. Și  într-adevăr, imensa coroană sub care ședea fachirul  părea să se topească  în lumina blândă a lunii, iar copacul însuși începu să dispară încet-încet, pierzându-și conturul; o mână nevăzută arunca, parcă, asupra lui un văl care devenea cu fiecare clipă mai des, până ce dispăru cu totul și înaintea noastră  se ivi suprafața mișcătoare a mării. Vedeam limpede valurile rostogolindu-se unele după altele cu un murmur ușor, acoperite cu spumă albă; pe cerul devenit dintr-o dată albastru plateau norii albi. Uluiți cum eram, nu ne puteam desprinde privirile  de la priveliștea atât de neobișnuită.

Apoi la orizont apăru un vapor alb. Din cele două coșurio ieșea un fum  gros. Se apropia de noi, despicând valurile cu repeziciune. Spre uimirea noastră am recunoscut propriul nostrum vas, cu care sosiserăm la Colombo! Un freamăt de uimire străbătu grupul când am citit la pupa, scris cu litere mari, aurii, numele vasului nostru, Luisa. Dar lucrul cel mai uluitor a fost să ne vedem pe noi înșine pe vapor! Țineți seama că pe vremea aceea, cinematografia încă nu apăruse, iar asemenea efecte erau de neconceput. fiecare dintre noi se vedea pe sine însuși pe punte, printre pasagerii care râdeau și vorbeau între ei. Mai de mirare nu era însă faptul că mă vedeam pe mine, ci că vedeau în același timp întrega punte în cele mai mici detalii, ca și când aș fi privit-o de undeva de sus-ceea ce în realitate era cu neputință. În aceeași clipă, mă vedeam printre călători, vedeam marinarii lucrând la celălalt capăt al vasului, îl vedeam pe căpitan în cabina sa, ba chiar și pe maimuțica Nelly, favorita tuturor, mâncând bananepe catargul mare. Însoțitorii mei, la rândul lor, erau cu toții impresionați la culme de cea ce vedeau și își arătau uimirea în șoapte însuflețite.

Uitasem cu totul că nu se cădea ca eu, un ieromonah, să mă aflu acolo, luând parte la un asemenea spectacol. Vraja era atât de puternică, încât mintea și inima îmi erau ca paralizate. Deodată mi-am venit în fire; inima începu să-mi bată chinuitor de tare, presimțind primejdia; mă cuprinse o spaimă de moarte.

Buzele prinseră să mi se miște, rostind cuvintele rugăciunii:”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!” m-am simțit îndată ușurat, de parcă niște lanțuri  nevăzute începeau să-și slăbească strânsoarea și să cadă. Cu cât rugăciunea devenea mai concentrată, cu atât îmi redobândeam liniștea sufletească. Priveam în continuare copacul, când deodată priveliștea mării se tulbură și apoi dispăru, ca alungată de vânt. Nu mai vedeam decât copacul în lumina lunii, fachirul șezând în tăcere lângă foc, și pe însoțitorii mei  care continuau să șoptească uimiți, contemplând tabloul mării care, pentru ei, încă nu dispăruse.
Ceva se petrecea însă și cu fachirul, care se clătina, aplecat într-o parte. Tânărul alergă, speriat, să-l ridice. deodată spectacolul se întrerupse.

 Adânc mișcați de cele întâmplate, spectatorii se ridicară, comentându-și cu însuflețire impresiile și neînțelegând de ce  totul se terminase atât de brusc și de neașteptat. tânărul explica acest fapt prin epuizarea fizică a fachirului, care acum ședea ca și mai înainte, cu capul  plecat, fără a da nici o atenție celor din jur.
După ce îl răsplătiră cu generozitate pe fachir, prin intermediul tânărului, pentru ocazia de a fi luat parte la un asemenea spectacol uluitor, cu toții se pregătiră în grabă pentru drumul de întoarcere. La pornire însă, m-am întors fără să vreau, ca să-mi întipăresc întreaga scenă în minte  –  când am simțit un fior, întâlnind privirea plină de ură a fachirului. Nu a durat decât o clipă, căci și-a reluat imediat poziția obișnuită; dar acea privire mi-a fost de ajuns pentru a înțelege, odată pentru totdeauna, a cui fusese peterea care produsese acel ”miracol”.

“Spiritualitatea ” orientală nu se limitează, desigur, la “trucuri” mediumistice de acest fel; în capitolul următor vom înfățișa câteva din aspectele sale cu mult mai periculoase. dar toate “puterile ” pe care le dobândesc practicanții religiilor orientale provin din același fenomen al mediumismului, a cărui primcipalî caracteristică este  pasivitatea față de realitatea ”spirituală” care le permite șă intre în contact cu ”zeii ” religiilor necreștine. Același fenomen se constată și în ”meditația ” orientală(chiar și atuncoi când aceasta este numită ”creștină ”), ca și în aceste ciudate ”daruri ” care în vremurile noastre de declin spiritual sunt greșit numite ”harismatice ”…

Preluat din: SERAFIM ROSE, “Ortodoxia și religia viitorului”. Editura Sophia, Alexandria, 2007, p.71-77

Contact Form Powered By : XYZScripts.com