Mitropolit Antonie Plămădeală – Predică la Duminica a treia după Rusalii

Evanghelia acestei duminici, una dintre cele mai frumoase și mai pline de substanță, face parte din Predica de pe munte a Mântuitorului.

Atunci și-a prezentat programul de reforme doctrinare și de viața, și a delimitat învatatura și tradiția Vechiului Testament, de învățăturile noi, revelate de Dânsul, în fața unei mulțimi uimite care se afla în continua „mirare”, „căci El îi învăța ca unul ce avea putere, iar nu ca fariseii și cărturarii”. E o Evanghelie-poem, operă a unui autor divin!

Dar textul destul de lung, și care ne-ar putea provoca la exegeze mai profunde, și din mai multe unghiuri de vedere, are, ca toate poemele, pasaje care pot ușor da naștere la controverse, putând fi înterpretate în diferite feluri. Asupra lor aș vrea să vă spun careva cuvinte, foarte pe scurt, încercând să ne lămurim împreună care și cum trebuie să fie dreapta lor înterpretare ortodoxă.

Textul întreg este acesta: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci dacă lumina care e în tine este întuneric, atunci cum e întunericul? Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celalalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celalalt îl va disprețui nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru viața voastră ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți înbraca; au nu este viața mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcaminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba campului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor?

Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc păgânii; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întai imparația lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adauga vouă” (Matei. 6, 22-33).

Asupra a trei versete din acest text aș dori să ne oprim cu privire la care sunt sigur că v-ați pus și dv. întrebări, în timp ce le-ați ascultat. Nu sunt ușoare nici la prima, nici la a doua vedere. Dovada că e așa, e că pe mulți i-au făcut să le înterpreteze greșit și să scoată din ele ceea ce ele n-au întenționat să spună. Acesta este unul din marile pericole care îi pândesc pe cei care înterpretează Scriptura dupa capul lor și o aplică la situații care n-au fost avute în vedere când au fost rostite sau scrise cuvintele ei.

Să le luăm pe rând.
Cel dintâi text este desigur acesta: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, căci sau pe unul va urî și pe celalalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui. Nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona”.

Al doilea: „Nu va îngrijiți pentru viața voastră ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce va veți îmbrăca. Oare nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea?”

În sfârșit, și al treilea verset: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate acestea (de mai sus) se vor adăuga vouă”.

După cum știți, în ultima vreme mai ales, s-a abătut un blestem și peste poporul nostru credincios. Acest blestem îl constituie cei care vor să ne schimbe credința și ne fură credincioșii. Și e de mirare cum chiar aici, în această Transilvanie a noastră, care și-a păstrat de-a lungul mileniilor unitatea de neam, prin limba și credința, și așa a putut supraviețui unor vremuri vitrege care au luat sfârșit abia în 1918, prin Unirea cu țara, e de mirare, zic, că și aici încep să prindă pe alocuri învățături noi și greșite, care vor să ne abată și de la adevărata învățătură, și de la unitatea noastră. Pentru că ele, oricum, operează o ruptură între sufletele noastre ale tuturor. Ne împart în grupuri, în „bisericuțe” care se rup de la Biserica cea una.

Se găsesc rătăciți care cred că abia ei, acum, după două mii de ani, au descoperit cum trebuie înterpretată Scriptura, ca și cum moșii și strămoșii noștri, ca și cum Părinții Bisericii, ca și cum Biserica aceasta care durează de două mii de ani a trăit până acum în greșeală, și toți cei care au murit în credința Bisericii și-au pierdut mântuirea. Și, de vreme ce și-au pierdut mântuirea, nu mai au nici o comuniune cu dânșii, deci nici o legătură cu trecutul socotit rătăcit. Cu prezentul Bisericii strămoșești, nici atâta. Ei sunt cei despre care spune Sfântul Pavel: „De omul eretic, după o sfătuire sau două, te ferește” (Tit 3, 10) sau: „Căci va fi o vreme când oamenii nu vor primi învățătura cea sănătoasă, ci-și vor alege învățători după poftele lor, ca să le gâdile auzul, și își vor întoarce urechile de la adevăr și se vor lua după basme” (Iisus Timotei 4, 3-4). Ei vin, bineînțeles, în numele lui Hristos, dar „au smerenie prefăcută” (Coloseni 2, 18), „iubire de disputa și slava deșartă” (Filipeni 2, 3), „și-l propovăduiesc pe Hristos din pizma (fața de adevărații credincioși ai Bisericii) și din iubire de disputa… și nu eu gând curat” (Filipeni 1, 15-16).

Sfântul Pavel îi numește „frați mincinoși” (Iisus Cor. 11, 26), „având numai chipul cucerniciei, iar puterea ei tăgăduind-o”. Și îndeamnă iarăși: „De aceștia să te ferești” (Iisus Timotei 3, 5). Sunt într-adevăr cu Scriptura în mână, și așa îi înșeală pe cei simpli, care nu știu că și diavolii ca să-i înșele pe oameni vin tot cu Scriptura. Nu cu Scriptura au încercat să-L ispiteasca pe Mantuitorul? Sf. Iacov spune limpede că „și dracii cred și se cutremură” (Iacov 2, 19).

Sfânta Scriptură numai atunci are autoritate, când e înterpretată după credința Bisericii. Cei care o înterpretează după capul lor, și fără să aibă pregătirea necesară, și fără să se verifice prin Sfinții Părinți, prin Sinoadele ecumenice și prin întreaga Tradiție a Bisericii, sunt dintre cei care „pururea învață și niciodată nu pot să ajungă la cunoștința adevărului” (Iisus Timotei 3, 7), pentru că învață de la cine nu trebuie, de la cei care nici ei nu știu, de la cine știe ce exaltați, fie rătăciți, fie vicleni.

Unii dintre cei înșelați par râvnitori, fiind oameni de bună-credință, dar sunt prinși în mrejele amagirilor. Aceștia „chiar de se luptă nu se încununează, pentru că nu se luptă după lege” (Iisus Tim. 2, 5). Nici nu se mântuiesc.

Îmi dau seama cât de gravă și plină de răspundere e aceasta afirmație, dar nu e a mea. E-a Sfantului Pavel. Unii dintre ei, sărmanii, se amăgesc cu râvna pe care o pun în observarea regulilor gruparii care i-a ademenit, dar la ce le ajută, cînd Sfîntul Pavel spune că o astfel de râvnă „fără pricepere” (Romani 10. 2), nu are nici un ecou la Dumnezeu?

Sunt unii, Martorii lui Iehova, pe care nu-i înteresează nimic din lume – deși profită de tot ce creează oamenii, haine, lumină, materiale etc. – nici din Scriptura, pentru că nu li se cere decât un lucru: să facă, toți, cât mai mulți prozeliți, adică martori ai lui Iehova. Li se spune că sunt cu atât mai aproape de împărăție, cu cât au la activ un numar mai mare de convertiți. Parcă anume pentru ei ar fi spus Mântuitorul: „Vai vouă… că cutreierați marea și uscatul ca să faceți un prozelit, și dacă îl dobândiți il faceți fiu al gheenei îndoit ca voi” (Matei 22,15).

Ei bine, mulți dintre aceștia înterpretează aceste texte, asupra cărora am dorit să ne oprim, altfel decât trebuie. De pilda, unii, pe baza textului: „Nu vă îngrijiți ce veți mânca și ce veți bea”, se declară împotriva angajării creștinilor în viața de toate zilele a societății în care îrăiesc, învocând și motivul că „nu se poate sluji la doi domni”.

Să vedem așadar care este adevărata înterpretare a acestor texte. Este adevărat că Mântuitorul spune: „Nu duceți grija, spunând: ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca” (Matei 6, 3), dar prin aceasta nu trebuie să se înțeleagă că nu trebuie să muncim, ca să ne câștigăm pâinea de toate zilele. Accentul trebuie să cadă aici pe „nu duceți grija” sau ca în alte ediții, „nu vă îngrijorați!”. „Nu vă îngrijorați”, adică nu vă pierdeți speranța, nu vă faceți atât de multe griji, faceți-vă datoria și, la datoria voastră, vă adaugă Dumnezeu ceea ce are El de adăugat, că doar „sunteți împreună-lucrători cu Dumnezeu” (I Cor. 3, 9). Faceți voi tot ceea ce trebuie de partea voastră, și atunci nu vă îngrijorați, căci Dumnezeu, în mod sigur, vă face partea Lui. Și Mântuitorul completează limpede ceea ce exegeții împrovizați nu văd: „căci Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți trebuinta de toate acestea” (Matei 6; 32). Așadar, nu trăiți în panică, în alertă, în deznădejde. Pe conlucrarea cu Dumnezeu trebuie să cadă accentul, nu pe faptul că ar fi aici un îndemn la încrucișarea brațelor și la așteptarea mânei din cer.

Munca e unul din principiile fundamentale ale învățăturii Mântuitorului. Cum s-ar contrazice El acum? În înțelepciunea poporului nostru există o vorbă: adună bani albi pentru zile negre. Dar aceștia se adună prin muncă. Și apoi chiar Mântuitorul, n-a spus El: „Vrednic este lucrătorul de plata sa”!? (Luca 10, 7). O repetă și Sfântul Pavel (1 Tim. 5, 18) și era lege încă din Vechiul Testament (Num. 18, 31). Sfântul Pavel spune că și-a caștigat pâinea prin muncă, spre a nu fi povara nimănui (Iisus Tes. 3, 8). Și Psalmistul scria: „Ieși-va omul la munca sa și la lucrarea sa până seara” (Ps. 104, 23). Și din nou Sfântul. Pavel arată că plugarul trebuie să muncească înainte de a strânge roadele (Iisus Tim. 2, 6). Și mai departe, că de obicei, după ce expune un fapt particular, trece la generalizare și proclamă principiul: „Cine nu vrea să lucreze, să nu mănânce” (Iisus Tes. 3, 10).

Iov se refera și la „muncitorii de ziua” (Iov 7, 1), la săracii care prin munca își agoniseau cele pentru trăi. Și Dumnezeu a lucrat șase zile, iar în a șaptea s-a odihnit (Facere 2, 3). Oare n-a spus Mântuitorul când și-a însușit și El porunca muncii: „Tatăl meu pană acum lucrează, și Eu lucrez”? (Ioan 5, 17). Și nu tot El a spus pilda talanților, în care se arată ca fiecăruia i se dă un talant, sau doi, sau cinci, cu porunca de a-i înmulți? Și cum se pot înmulți? Prin muncă.

În „învățătura celor 12 apostoli”, care e din epoca primara a creștinismului, se spune: „Dacă cel ce vine la voi este un drumeț, ajutați-l cât puteți, dar să nu rămână la voi decât două sau trei zile, dacă e nevoie. Dacă vrea să se stabilească la voi ca meseriaș, să lucreze și să rămână, dar dacă nu are o meserie, socotiți-vă după priceperea voastră, ca să nu trăiască cu voi împreună un creștin trândav”.

Și atunci cum împăcăm una cu alta? Cum împăcăm porunca de a nu strânge averi cu aceea de a munci și a înmulți talanții? Intrăm noi în categoria florilor și a păsărilor? Parcă n-am intra. Dar totuși Iisus a dat acest exemplu oamenilor.

Modul cum trebuie să înțelegem aceasta comparație reiese din modul cum a înțeles Mântuitorul cuvintele Sale, atunci când le-a rostit. E în afară de orice îndoială că Mântuitorul n-a înțeles prin comparația cu florile și păsările, că omul trebuie,sa nu lucreze.

Că să pricepem bine lucrul acesta, trebuie să mergem la rădacina învățăturii Sale, ceva mai adânc. El a avut în vedere ca fiecare vietate, plantă, pasăre animal sălbatic, domestic sau om, toate trăiesc după o rănduială a lor. Precum i s-a rânduit fiecaruia. Unele să-și ia hrană din pământ, precum florile, copacii, cerealele, iarba; altele s-o găsească ușor, nici având nevoi prea mari, precum păsarile, deși și ele trebuie s-o caute; altele s-o vâneze, altele, ca animalele domestice, s-o primească de la om, dar tot ca răsplată a muncii sau a unui folos pe care îl aduc, iar omul trebuie să și-o agonisească singur „Cu osteneala sa te hrănești din pământ în toate zilele vieții tale”, a zis Domnul (Fac. 3, 17), poruncind strămoșilor Adam și Eva „să lucreze pământul” (Fac. 3, 23). Rânduiala sub care a fost pus omul, e aceea de a-și câștiga viața prin munca brațelor sale.

Când Mântuitorul a dat exemplul cu crinii câmpului și păsările cerului, a vrut să spună că acestora Dumnezeu le-a pus o anumită rânduială și, iată că trăind după rânduială prescrisă lor de Dumnezeu, nu mor de foame. Nu s-a văzut pasăre sau animal sălbatic care să moară de foame în vremuri normale. Omului i s-a prescris rânduiala de a trăi din munca. Deci nici el nu poate muri, dacă-și respectă rânduiala care i-a fost prescrisă de Dumnezeu. Dumnezeu a rânduit să existe hrana, iar omului i-a rânduit s-o caute, s-o pregătească, s-o scoată din pământ. Florilor, plantelor și copacilor care nu se pot mișca, le dă Dumnezeu hrană din pământ, din ploaie, din soare și din vânt. Animalelor și păsărilor care se pot mișca, dar n-au mâini ca să lucreze, nici unelte, le dă Dumnezeu hrană de-a gata, dar cu condiția s-o caute, deci să se ostenească, iar oamenilor care se și mișcă, au și mâini, le-o da Dumnezeu ca rod al muncii lor.

Așa trebuie înțeleasă aceasta învățătură. Când Mântuitorul se afla în pustie, Satana care îl ispitea i-a propus: „De ești Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4, 3). Vei fi ascultat. Mântuitorul i-a răspuns: Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot cuvantul care va ieși din gura lui Dumnezeu”. Și acest text e înterpretat de unii greșit, în sensul, mai întâi că se poate obține pâine și prin alte mijloace, prin minune, nu neaparat prin muncă și, în al doilea rând, că chiar Iisus a spus că „nu numai cu pâine va trai omul” și că mai important e „cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu „.

Două observații se impun în legătura cu aceasta: mai întâi că propunerea obținerii pâinii prin minune venea de la diavol, așa că lucrul vorbește prin el însuși; în al doilea rând, se omite din vorbirea Mântuitorului un amănunt. El nu spune că omul poate trăi fară pâine, cum înterpretează unii exegeți de ocazie, ca să schimbe accentul pe „cuvântul lui Dumnezeu”, pe care pretind că îl propovăduiesc numai ei. Mântuitorul spune: „nu numai cu pâine”, ceea ce înseamnă că „și cu pâine” Cu cuvântul lui Dumnezeu, dar și cu pâine! Cu painea care trebuie muncită! Numai să nu rămâi numai la pâine, ci să te hrănești și cu cuvântul lui Dumnezeu.

Se zice că într-o mânăstire a venit din altă parte un monah foarte evlavios, în căutarea de atmosferă mai monahală decât în mânăstirea din care a plecat. I-a spus starețului că el dorește să trăiască după Scripturi, numai cu cuvântul lui Dumnezeu; așa că să i se îngăduie liniștea cuvenită lecturii și rugăciunii.

În mânăstiri este o regula: oricine vine este primit și omenit ca oaspete trei zile. După trei zile trebuie să ia parte la muncă împreună cu obștea monahilor, care trăiesc după principiul din vechime stabilit, „ora el labora” ” roagă-te și muncește”. Starețul l-a primit pe călugărul nostru, dar după trei zile călugărul s-a trezit cu economul mânăstirii care i-a spus cu binișorul: „După tradiția noastră, fii Cuvioșia ta bun fi du-te la câmp cu frații și cu călugării noștri. Acum ai împlinit trei zile de când ai venit, așa cu dacă vrei să mai rămâi, asta-i rânduiala din vechime”. Călugarul i-a spus cu blândețe și evlavie: – „Părinte econoame, am plecat din mânăstirea cealaltă pentru că eu vreau să trăiesc numai cu cuvântul lui Dumnezeu, cu lecturi sfinte și în rugăciune, și acolo nu puteam. Nu mă tulburați. Părintele stareț mi-a îngăduit să țin regula mea”. Economul se sfătuise înainte cu starețul, așa că, îngăduitor, n-a insistat. „Bine, părinte, stai, citește și roagă-te”. A venit vremea mesei. S-au dus toți călugării la masă, au măneai, dar pe el l-au lăsat în chilie să citească și să se roage. Așa s-a petrecut și la masa de seară, până ce l-a răzbit foamea și, supărat, s-a dus la stareț spunându-i: – „Părinte, stareț, mi se pare că Prea Cuvioșiile Voastre mâncați de doua ori pe zi”. – „Da, mâncăm”. – „Dar pe mine de ce nu mă cheamă trapezarul la masă? Sunt flămând de două zile”. – „Eu i-am spus să nu te cheme. Nu mi-ai spus Prea Cuvioșia ta că ești unul dintre aceia care trăiesc numai cu cuvantul lui Dumnezeu? Eu am înțeles: nu ești un păcătos ca noi, care trebuie să și muncim, ca să mâncăm. Că noi avem nevoie și de mâncare. Noi am fost la câmp, am muncit, după aceea ne-am dus și am mâncat din rodul muncii mâinilor noastre. Pe Prea Cuvioșia Ta. dacă trăiești numai cu cuvântul lui Dumnezeu, te-am lăsat să te hrănești cu el!” Își va fi cerut iertare tânărul monah și va fi mers cu ceilalți la muncă! Și apoi și la masă.

Textul biblic asupra căruia ne-am oprit este un îndemn la echilibru. Echilibru între muncă și rugăciune. Niciodată una fară cealaltă. Spuneam că acest text face parte din Predica de pe munte, cea mai importantă dintre predicile Mântuitorului.

E de remarcat că, precum în alte împrejurări, Mântuitorul face și aici o demonstrație logică. Propune mai întâi o premiza: E mai importanta viata omului decat hrana si trupul lui e mai important decat haina. Voi va preocupati si va ingrijorati mai mult de hrana si de haine. Cum puteti gandi astfel? Cum va puteti teme ca Dumnezeu care a creat viata si trupurile voastre care, la urma urmei, sunt mai greu de facut, nu va avea grija sa va ajute sa le si intretineti?

Foarte interesant acest procedeu logic care apeleaza la ce este mai important ca valoare si mai greu de realizat, spre a trage concluzia ca de cele mai putin importante se va putea ocupa Dumnezeu cu atat mai mult, si cu mai mare usurinta.

Revenind la premiza: E mai importanta viata decat hrana si trupul decat haina, iata o parabola care ilustreaza acest adevar, in mod convingator. Si mai ilustreaza si faptul ca ne-a fost dat sa traim din munca, nu din experiente care ne desfigureaza fiinta si ne taie aripile zborului catre inaltimi si catre mantuire. E drept si e bine sa sacrificam din noi insine pentru altii, dar nu pentru a ne face viata comoda pe pamant, platind cu viitorul nostru. Parabola e si o lectie impotriva lacomiei care trage la pamant fiinta menita sa zboare in ceruri.

Ciocarlia e o pasare mica, vioaie care zboara in inaltimi si canta frumos. Odata unei ciocarlii i s-a facut foame si foamea, cum se zice, nu asteapta. Da de-a dreptul. Si da orice pentru mancare. Face bine insa numai cand si-o plateste cu munca sau cu moneda castigata cinstit. Esau si-a vandut dreptul de intai nascut pe un blid de linte. N-a fost din partea lui un targ cinstit si onorabil. Ciocarlia flamanda ar fi putut gasi hrana pe camp daca ar fi cautat. Dar vazu un pescar care avea intr-un cos o multime de viermisori. I s-a parul mai comod sa ceara, decat sa caute acolo unde ar fi gasit fara indoiala. „Du-mi si mie doi”, ceru ea. „Iti dau, dar da-mi si tu o pana din aripile tale”. Zambind, ciocarlia ii dadu. I se paru un targ usor, o hrana obtinuta fara efort. Mananca viermisorii si zbura vesela, sfredelind inaltimile. Intalni in inaltimi o alta ciocarlie. Aceasta ii spuse: „Vezi, noi trebuie sa fim cele mai fericite pasari, pentru ca avem aripi puternice, ne ajuta sa zburam in inaltimi, tot mai aproape de Dumnezeul” Ciocarlia noastra nu-i dadu atentie, pentru ca tocmai atunci zari jos, din nou, pescarul cu cosul cu viermisori. Se lasa sageata in jos, isi smulse doua pene si capata patru viermisori, pe care ii manca fericita. Si toi asa schimbul se facu mai multe zile la rand.

Veni iarna, cu frigul. Ciocarlia incerca sa zboare spre sud, in tari mai calde, dar nu mai putu. Isi vandusc puterea pe nimic, pe ceea ce ar fi putut capata prin propria sa munca. A fost victima propriei lacomii, condamnata sa-si traiasca ultimile zile pe pamant, in condtii mizerabile.

Asa patesc si oamenii care isi ruineaza viata, vanzandu-si aripile pentru castiguri de moment. Toi ce e castigat astfel, e o pierdere pentru mai tarziu. Numai ceea ce e castigat prin munca ne apara integritatea, cinstea si viitorul.

Celalalt text: „Nu puteti sluji la doi domni, si lui Dumnezeu si lui mamona”, e de asemenea o premiza logica din ordinea evidentei. Dar trebuie sa limpezim mai intai ce trebuie sa intelegem prin mamona? Fiindca si in aceasta privinta unii vin cu o inter pretare gresita. Ei vor sa inteleaga prin mamona, lumea, sau, mai exact, lumea aceasta, spre deosebire de cealalta. Ei ar vrea sa gaseasca in acest text indreptatirea de a nu recunoaste obligatiile crestinilor fata de lumea aceasta. Dar sa ne aducem aminte cum a reactionat Mantuitorul cand a fost intrebat daca trebuie sa se plateasca impozitele, mai ales ca erau platite unei puteri straine, ocupantilor romani (v. si Rom. 13, 6). A spus: „Dati Cezarului ce este al Cezarului, si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25). Ba chiar a platit El insusi impozitul, pescuind un ban in pantecele unui peste. in privinta aceasta lucrurile sunt clare.

Dar ce inseamna cuvantai mamona? Mamona este un cuvant aramaic care inseamna „bogatie”, dar si pofta egoista de avere. Deci cand Mantuitorul se refera la mamona spune: Nu puteti sluji intereselor spirituale, daca sunteti orientati in activitatea voastra de egoism, de strangere de bogatii, de interesele voastre exclusiv pamantesti. Daca citim textul din Noul Testament, vom vedea ca Mantuitorul vorbise inainte de aceasta despre bogatii care nu pot intra in imparatia lui Dumnezeu. Spusese ca e mai usor sa treaca o camila prin urechile acului, decat sa intre bogatul in Imparatia lui Dumnezeu. Si tot Mantuitorul spusese, cu cateva versete inainte de acestea cu mamona: „Acolo unde este comoara voastra, acolo este si inima voastra”. Deci, daca interesul vostru cade pe adunarea de bunuri, mai mult decat aveti nevoie, pe interesele personale, fara sa vedeti si interesele aproapelui, ale vecinului, ale societatii din jurul vostru, inima voastra va fi acolo, si inima voastra nu va mai fi deschisa catre Dumnezeu.
Textul este, prin urmare, un avertisment impotriva egoismului.

E de la sine inteles ca in inima egoistului nu mai este loc pentru nimeni. Este loc numai pentru mamona, caci egoismul il indeparteaza de slujirea lui Dumnezeu si a aproapelui. Goleste locul pentru mamona.

In textele indiene egoismul e numit „ignoranta” (Mahabharata). Nicolae lorga spune ca egoismul inseamna „a face din fiinta ta tendinta sufletului tau” si „a-ti da silinta desperata de a fura o raza ca sa im lumineze si pe altii” (Cugetari). Scriitorul francez I. de la Bruyere descrie astfel pe egoist: „cel ce nu se constrange pentru nimeni, nu plange pe nimeni, nu cunoaste decat nenorocirile sale, nu plange deloc moartea altora, nu se teme decat de a lui, pe care ar rascumpara-o bucuros cu pretul stingerii genului uman ” (Les Caracteres)

Indemnul Mantuitorului insa e sintetizat la urma in cel de-al treilea text, cu privire la care ne-am pus intrebarea cum ar trebui talcuit. Acum il putem intelege usor. „Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte se vor adauga voua”. Se vor adauga, dar nu de la sine. Cautarea imparatiei e prin lucrare, intr-ajutorare, milostenie, iubirea aproapelui, asa incat cautand imparatia asa cum se cuvine, ne ajutam noua insine, si ni se adauga reusita si succesul. imparatia se afla acolo unde i-a lasat loc liber egoismul. Interesul pentru tine sa fie in acelasi timp si interes pentru altii. Toti suntem fiii lui Dumnezeu si fata de fiecare din noi Providenta divina isi indreapta atentia in mod egal. Noi nu avem dreptul sa monopolizam pentru noi insine nici interesul nostru, nici interesul lui Dumnezeu.

Sfantul Clement Romanul invata: „Ziua si noaptea sa va luptati pentru binele tuturor fratilor… Sa nu va caiti pentru nici o binefacere. Fiti gata pentru tot lucrul bun” (Epistola I Cor. 2). Si Sfantul Bamaba spunea: „Aveti imprejurul vostru oameni carora puteti sa le faceti bine. Nu incetati a-l face” (Epistola, 2).

A ne preocupa si „de celelalte”, nu e interzis. Mantuitorul stabileste doar prioritatile. El zice: „mai intai” imparatia Iui Dumnezeu, dar dupa aceea si „celelalte”, pentru care ne promite si concursul Sau. Iata cum, citite cu atentie, chiar cuvintele aparent grele din Sfanta Scriptura isi lumineaza intelesurile.

Auzind acestea, „sa fim nu numai auzitori, ci si implinitori ai cuvantului” (Iacov 1, 22).

IPS Antonie Plamadeala

Predica rostita in catedrala din Sibiu in anul 1986.