Mitropolitul Augustin de Florina – Predica la naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

Iubiţii mei, Sfânta noastră Biserică sărbătoreşte zilnic pomenirea sfinţilor. Are însă şi o zi, în care îi sărbătoreşte pe toţi sfinţii laolaltă şi anume Duminica Tuturor Sfinţilor. Cine sunt toţi sfinţii?

Cum arată şi expresia sunt toţi aceia care din epoca veche, de la Adam până la Hristos şi de la Hristos până astăzi, au crezut în adevăratul Dumnezeu, au trăit conform cu voia lui Dumnezeu, au împlinit în viaţa lor dumnezeieştile porunci şi atunci când au apărut pericole şi prigoane au preferat să se sacrifice, să se jertfească.

Toţi aceşti sfinţi, vechi şi noi, sunt nenumăraţi. Sunt ca stelele cerului. Unii din ei sunt cunoscuţi, iar alţii, cei mai mulţi, sunt necunoscuţi. Au trăit în timpuri diferite. Au provenit din ţări diferite, au vorbit limbi diferite. Au avut vârste diferite, au fost copii, prunci, tineri, bărbaţi şi femei mature, bătrâni în vârstă şi bătrâni cu părul alb.

Pe toţi aceşti sfinţi îi sărbătoreşte Biserica noastră, unul câte unul, separat şi pe toţi împreună. Între ei este şi Sfântul Ioan Înaintemergătorul, a cărui naştere se sărbătoreşte pe 24 iunie. Despre el vom vorbi în această scurtă predică a noastră.

Sfântul Ioan Înaintemergătorul este cel mai mare sfânt din Vechiul Testament. Este cea mai strălucitoare stea din lumea veche, de dinaintea venirii lui Hristos. Şi nu spunem noi asta; o spune însuşi Hristos. A spus că altul ca Ioan nu s-a născut între oameni (Matei 11, 11). Şi totuşi, şi acest Ioan înaintea lui Hristos se considera foarte mic şi smerit şi spunea că nu este vrednic să se aplece să dezlege “cureaua încălţămintei”, cu alte cuvinte curelele sandalelor lui Hristos (Ioan1, 27).

Toată viaţa Sfântului Ioan, de la început până la sfârşit, a fost o viaţă neobişnuită. Nu a fost ca viaţa celorlalţi oameni. A fost o viaţă care provoca uimirea tuturor. Ioan a fost într-adevăr mare. Şi doar naşterea lui ajunge să demonstreze că Ioan era mare. Pentru că, după cum zice Evanghelia, a venit la viaţă printr-o minune. Care minune? Ca să vă dau o idee despre minunea, care a avut loc la naşterea lui, voi menţiona o pildă.

Dacă vă voi arăta o marmură şi vă voi spune că pe această marmură voi sădi o floare minunată, cine mă va crede? Florile se sădesc într-un pământ ales. Se sădesc în glastre, de care se ocupă gospodinele. Nu se sădesc pe marmură, care este netedă şi nu are deloc pământ. Ei, bine, ceea ce nu se poate realiza cu marmura s-a realizat în cazul Sfântului Ioan. S-a născut dintr-o femeie – şi nu doar bărbatul ei era foarte înaintat în vârstă, ci şi ea însăşi era stearpă. Nu doar stearpă, ci şi foarte înaintată în vârstă. Ca o marmură era în ceea ce priveşte naşterea de fii. Şi pe marmură, cum v-am spus, nu poţi sădi o floare; şi femeii sterpe şi înaintate în vârstă îi este cu neputinţă naşterea de copii. S-a auzit vreodată ca vreo femeie de 70 de ani, care în tinereţea ei era şi stearpă, să nască prunc? Şi totuşi, femeia stearpă şi înaintată în vârstă, Elisabeta, a născut un copil. L-a născut pe Ioan. Iată minunea!

Tatăl lui, preotul Zaharia, când a auzit de la înger, că femeia lui, Elisabeta, care în tinereţea ei nu născuse, va naşte de-acum la bătrâneţe un copil, nu a vrut să creadă că se va întâmpla un asemenea lucru, şi pentru această necredinţă a lui a fost pedepsit şi a rămas mut. I s-a dezlegat limba şi a vorbit în ziua în care trebuiau  să dea nume copilului. Cum voieşti să-l numim pe copil? – l-au întrebat rudele pe Zaharia. Şi Zaharia a scris pe o tăbliţă numele Ioan. Şi doar ce l-a scris, că şi-a deschis gura şi a vorbit. Şi nu doar că a vorbit, ci a făcut şi un poem, nu ca poemele lumeşti care au frumuseţi şi cuvinte rimate, ci un poem plin de dumnezeiesc înţeles, poem de Dumnezeu insuflat, poem-rugăciune, poem-profeţie. Zaharia a profeţit ce avea să fie copilul (Luca 1, 68-79).

O minune a fost naşterea lui Ioan, dar o minune a fost şi întreaga lui viaţă de după aceea. Ioan, când a venit vremea, a plecat din casă şi s-a dus departe, foarte departe, în pustia care era dincolo de Iordan, şi acolo a rămas ani mulţi şi a trăit o viaţă foarte aspră. Locuinţa lui, peşterile. Băutura lui, apa Iordanului. Hrana lui, lacustele. Haina lui aspră era făcută din păr de cămilă. Însoţitorii lui erau fiarele sălbatice. Cartea pe care o studia era natura, toate cele pe care le-a făcut Dumnezeu. Bucuria lui era rugăciunea. Nădejdea lui, care îi umplea inima, cuvântul că vine Hristos şi că el va trebui să pregătească poporul, ca să-l primească pe Izbăvitorul lumii.

Şi când a venit ceasul, Ioan a început să înveţe poporul. Predica lui era pocăinţa. Cu cuvinte foarte călduroase – cuvinte care ieşeau din inimă şi făceau ca şi cele mai îngheţate inimi să simtă iubirea lui Dumnezeu – îi chema pe oameni să-şi părăsească viaţa lor păcătoasă, să se boteze în apele râului Iordan şi să ia hotărârea să trăiască o altă viaţă, acum, când avea să vină Hristos ca să întemeieze propria lui împărăţie, adică Biserica Sa. O pregătire pentru viaţa creştină era predica lui Ioan. Şi precum un copil mic, înainte de a se duce la şcoală, merge mai întâi la grădiniţă şi învaţă primele litere, aşa şi oamenii, ca să devină ucenici la şcoala lui Hristos, trebuia să treacă mai întâi prin şcoala lui Ioan. Şcoala lui Ioan era ca o grădiniţă. Iar şcoala desăvârşită era învăţătura lui Hristos. De aceea şi toţi ucenicii lui Ioan au devenit mai apoi şi ucenici a lui Hristos.

Minunat a fost Ioan Înaintemergătorul prin naşterea lui. Minunat a fost prin asceza lui. Minunat prin învăţătura lui. Minunat încă, pentru că s-a învrednicit să boteze în apele Iordanului pe Hristos. Minunat sfârşit prin moartea lui mucenicească. Când a aflat că împăratul şi-a lăsat soţia legiuită şi trăia cu o altă femeie, cu femeia fratelui său, Ioan s-a înfăţişat fără teamă la palat şi l-a mustrat în faţă pe împărat. Şi a plătit cu viaţa acea mustrare. Pentru că a fost arestat şi întemniţat, iar în cele din urmă decapitat.

Iubiţii mei creştini! Vom spune încă două cuvinte în jurul numelui, care la porunca lui Dumnezeu a fost dat unicului copil a lui Zaharia şi al Elisabetei. S-a numit Ioan. Ioan este un nume evreiesc şi înseamnă Darul lui Dumnezeu. Şi într-adevăr Ioan s-a dovedit un dar a lui Dumnezeu, o mare binefacere pentru omenire. Întreb: Sunt toţi copiii care vin în lume daruri ale lui Dumnezeu? Da, toţi copiii sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dumnezeu prin mijlocirea părinţilor îi aduce în lume, ca să facă binele, să mulţumească părinţilor şi să fie un folos pentru omenire. Din nefericire însă mulţi din copii, pentru că nu au părinţi buni, cum au fost părinţii Sfântului Ioan, şi pentru că societatea noastră este foarte stricată şi zilnic dă exemple rele copiilor, de aceea mulţi copii dezertează de pe drumul cel drept pe care l-a trasat Hristos şi se strică, iar prin crimele pe care le fac devin un blestem şi o nenorocire pentru omenire.

Părinţi, mame şi taţi! Luaţi aminte la copii voştri. Creşteţi-i întru „învăţătura şi certarea Domnului”. Sădiţi în ei frica de Dumnezeu. Păziţi-i de  anturajele rele. Şi atunci, copii voştri vor fi şi pentru voi şi pentru societate daruri ale lui Dumnezeu.

Mitropolitul Augustin de Florina