Moartea unui „cocoşat-turnător” (Nesfinţii Sfinţi)

Pragul morţii este un moment tainic şi misterios în viaţa omului. Oamenii care au trăit o viaţă ascetică dobândesc uneori de la Domnul o vedere duhovnicească, pe care mai înainte le-a fost cu neputinţă să o dobândească.

La Mănăstirea Pecerska din Pskov trăia un schimnic foarte bătrân, părintele Ciprian. Nu se destingea prin nimic deosebit, venise din lume la mănăstire la bătrâneţe şi, după cât se părea, îşi petrecea neobservat veacul său de călugărie. Exista, e adevărat, o împrejurare neplăcută: era bănuit de faptul că îi pâra pe fraţi egumenului. Dacă în realitate era aşa sau nu, nu ştiu. Poate că unii aveau motive să creadă acest lucru, dar poate că zvonurile au apărut din pricina că Ciprian umbla veşnic prin mănăstire încovoiat de spate, târşâindu-şi picioarele şi putea apărea brusc când într-un loc, când într-altul. În orice caz, unii îl numeau  „cocoşatul-turnător”. Iar părintele Ciprian trata acest lucru cu deplină bunăvoinţă.

Nu cu mult timp înainte de moartea lui, am început să observăm la el nişte lucruri uimitoare.

Odată, egumenul a plecat de dimineaţă cu treburi. Iar eu trebuia să fac de serviciu lângă Biserica Adormirii. În îndatoririle mele intra printre altele să deschid fără întârziere portiţile pentru maşinile care se apropiau.

Iar de Biserica Adormirii se putea apropia, de regulă, un singur automobil, acela al egumenului. Dacă omul de serviciu întârzia să deschidă porţile şi egumenul trebuia să aştepte, izgonirea era inevitabilă.

Totuşi atunci, aflând că egumenul plecase în Pskov, am hotărât să cobor la grajdul vitelor, unde avea ascultare colegul meu, Serghei Gorohov. Stăteam amândoi la soare şi discutam ceva cu însufleţire, când pe lângă noi a trecut cu mersul său târşâiat, sprijinindu-se în băţ, părintele Ciprian. Ajungând în dreptul nostru, deodată s-a oprit şi, întorcându-se spre mine, a grăit pe un ton răstit:

– Hei, Gheorghe, fugi mai repede să deschizi porţile! Egumneul se întoarce şi ai să primeşti o săponeală!

Eu şi Serghei ne-am uitat neîncrezători unul la altul. Ce tot spunea el? Egumenul plecase de puţin timp, nici nu ajunsese încă la Pskov. Şi nu era nici un semn că se apropia maşina.

-Fugi, fugi, altfel vei fi pierdut! s-a răstit iarăşi părintele Ciprian şi m-a ameninţat chiar cu băţul lui.

Chiar dacă nu îl credeam, am socotit totuşi că era bine să mă despart de pritenul meu şi m-am înors încet la postul de lângă Biserica Adormirii.

Şi mare mi-a fost mirarea când, deodată, am auzit din spate sunetul cunoscut al claxonului. Nu era nicio îndoială: maşina egumenului se apropia de porţile de jos ale mănăstirii şi în mai puţin de un minut urma să fie în curte. Pesemne, egumenul se întorsese în grabă, cine ştie pentru ce. M-am repezit în fugă şi abia-abia am reuşit să deschid porţile, împlinind asculatrea încredinţată.

Seara, în chilia novicilor, am discutat despre cum a putut Ciprian să afle de întoarcerea maşinii egumenului care, în clipa când schimnicul m-a avertizat asupra acestui lucru, se afla la doi kilometri de mănăstire. Prietenii mei şi-au amintit că şi ei începuseră să observă la părintele Ciprian asemenea manifestări.

În scurt timp, schimnicul a căzut la pat, iar noi mergeam să-l vizităm în bolniţa mănăstiri, care avea hramul Sfânului Lazăr. La drept vorbind, aşteptam ca el, dintr-o dată înainte-văzător, să ne spună ceva deosebit de înţelept şi important. Însă părintele Ciprian, uitându-se la noi cu ochii buni ai omului care se stinge, doar ne zâmbea şi tot repeta:

– Domnul să vă binecuvânteze, copilaşii mei!