Naţionalism ortodox?

Referindu-mă la articolul publicat anterior pe site, legat de relaţia dintre ortodoxie şi naţionalism, aş vrea să adaug şi eu câteva observaţii. Mai întâi de toate, trebuie să ne distanţă de naţionalismul sau patriotismul xenofob, prin care se încearcă ascunderea defectelor unui popor, prin provocarea urii faţă de alte popoare. Trebuie să ne distanţăm şi de naţionalismul populist, prin care se încearcă exaltarea publicului, cu scopul obţinerii anumitor dividente politice şi electorale, precum şi de filetism, prin care naţiunea este transformată într-un fetiş fără conţinut. Aici aş vrea să vorbesc despre un alt naţionalism.

Mai întâi de toate, trebuie să precizăm că termenul de naţionalism, care este de origine occidentală şi a venit în limba şi universul nostru  în procesul de modernizării. Dar a existat în spaţiul românesc un naţionalism dinaintea apariţiei propriu-zis termenului de „naţionalism”? În texte mai vechi găsim noţiuni ca „seminţie” (la Vasile Lupu „seminţie românescă” în prefaţa la „Cartea Românească de învăţătură”), ocina (de la slavul „otcina” – „moşie  moştenită pe linie patriliniară”), găsim în cronici manifestări de fidelitate faţă de domnitor-monarh şi „legea creştinească”.

În filosofia românească, care se intersectează şi cu teologia ortodoxă, a fost acceptat noţiunea de „neam”, despre care scrie şi părintele Dumitru Stăniloae: „Eu cred că Dumnezeu nu vrea să se anuleze nimic din varietatea creată de El, din istorie sau din geografie, ci vrea să le transfigureze, să le înalţe, să le schimbe la faţă. Aşa după cum Dumnezeu nu vrea să se unifice persoanele într-una, tot aşa nu doreşte o singură naţiune. De aceea vreau să vă citesc cuvintele acestea minunate din Apocalipsă, capitolul 21, versetul 25-26: “Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo. Iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor şi vor aduce în ea slavă şi cinste neamurilor”; deci şi în viaţa viitoare fiecare neam îşi va aduce cinstea, slava şi frumuseţea lui. Cred că Ortodoxia a promovat frumuseţea neamurilor”.

Ce ar fi sentimentul naţionalist în sens tradiţional şi ortodox? Cred că e vorba de responsabilitatea bărbatului şi tatălui faţă de familia şi ţara sa, responsabilitatea femeii şi mamei de creşterea copilului şi căminul familial, responsabilitatea celui mai mare faţă de soarta celui mai mic, responsabilitatea celui mai puternic faţă de cel mai slab, datoria ostaşului de a ţine arma în mână, datoria preotului de sluji şi de a avea grijă de parohia sa.

Neamul nu este un fetiş, ci un dat de la Dumnezeu, un talant şi o cruce, exact aşa cum este sexul, familia, locul naşterii. Naţionalismul este conştiinţa participării plenare a omului prin activitatea sa zilnică la prosperitatea şi mânturiea întregului organism naţional, prin depăşirea oricăror interese egoiste, „conflictele de clasă”, conflictele politice sau economice. Respectiv, orice evadare sau servirea unui alt neam, nu este decât o dezertare de la misiune. Oare sărăcia, depravarea, corupţia nu este un rezultat al indiferenţei bărbatului, care este stâlpul politic al oricărui stat şi indiferenţei femeii, care este o temelie a dragostei şi milei în oricare societate?

Adevăratul naţionalism ortodox presupune asumarea responsabilităţii pentru soarta ţării, neamului şi familie în care ţi-a fost dat să te naşti. În plus, această responsabilitate nu este legată doar de cei care trăiesc în prezent, ci şi o responsabilitate faţă de cei care au trăit în trecut, precum şi cei care urmează să se nască. Oare poate un creştin ortodox să se lepede de toate acestea, continuând să trăiască în lume fără nicio remuşcare ?