Nesfinții Sfinți: Peșterile

Una dintre uimitoarele particularități ale Mănăstirii Pecerska din Pskov sunt sfintele peșteri. Cu acestea a și început acolo viața de obște, acum șase sute de ani. Labirinturile subterane se întind pe sub biserici, chilii, grădini și ogoare pe distanțe de mulți kilometri. Acolo s-au sălășluit oarecând cei dintâi monahi. Sub pământ ei au clădit biserici; tot aici, după vechiul obicei biblic, în nișe acoperite cu nisip, i-au îngropat pe frații lor adormiți. Abia mai târziu, când numărul călugărilor s-a mărit, mănăstirea a început să se clădească și la suprafață.

Din acele vremuri vechi, peșterile au început să fie numite “zidite de Dumnezeu”, adică clădite, făurite de Dumnezeu. Denumirea aceasta a apărut nu atât în virtutea originii naturale a peșterilor (mai târziu monahii înșiși au lărgit considerabil bifurcațiile coridoarelor subterane), ci mai degrabă din pricina unui fenomen care s-a observat: trupurile celor adormiți, când sunt duse acolo, încetează îndată să mai răspândească mirosul specific unui trup neînsuflețit.

Astăzi sunt îngropați în peșteri mai mult de paisprezece mii de oameni – monahi, locuitori ai Peciorei, ostași care au apărat mănăstirea în anii atacurilor inamicilor din Evul Mediu. Acolo sicriele nu sunt acoperite cu pământ, ci sunt așezate simplu unul peste altul în niște grote. Iar vizitatorii care cutreieră cu lumânări în mâini prin labirinturile lungi sunt uimiți de fiecare dată de prospețimea și curăția aerului din peșteri.

“Unde voiește Dumnezeu, se biruiește rânduiala firii”, spune o cântare bisericească. Iar acest lucru se tâlcuiește cam așa: “De voiește Dumnezeu, încetează legile naturii”. Turiștii necredincioși părăsesc peșterile, mirându-se foarte tare, dar, cu toate acestea, refuză să creadă că nu se simte mirosul putreziciunii. Celor care sunt mai învățați nu le mai rămâne decât să cugete adânc și să spună: “Căci în cer și pe pământ se petrec mai multe lucruri decât ai cugetat, Horațiu, în filosofia ta!”.

De aceste catacombe sunt legate foarte multe istorisiri. Una dintre cele mai recente a avut loc în anul 1995, când a venit la Peciora Boris Nicolaevici Elțân. Mănăstirea și desigur și peșterile i-au fost arătate de părintele vistiernic, arhimandritul Natanail. Subțirel, cărunt, cu ghetele scâlciate și cu rasa ruptă, părintele vistiernic, luminând calea cu o lumânare, i-a condus prin peșteri pe șeful de stat și suita lui.

În cele din urmă, Boris Nicolaevici a sesizat că în jur se petrecea ceva de neînțeles și și-a exprimat mirarea pentru faptul că nu se simțea acolo mirosul putreziciunii, deși sicriele cu trupurile morților se aflau în nișe, astfel încât le puteai chiar atinge ușor cu mâna.

Părintele Natanail i-a explicat președintelui, zicând:

– Aceasta este minunea lui Dumnezeu.

Grupul excursioniștilor a mers mai departe. Dar după un timp, nedumerit, Boris Nicolaevici a repetat aceeași întrebare.

– Așa a orânduit Domnul, i-a răspuns iarăși scurt părintele Natanail.

După câteva minute, la ieșirea din peșteri, președintele i-a spus starețului în șoaptă:

– Părinte, dezvăluiți-mi secretul: Cu ce îi ungeți?

– Boris Nicolaevici, a răspuns atunci părintele arhimandrit, este în cercul dumneavoastră vreunul, care miroase urât?

– Nu, bineînțeles.

– Credeți, oare, că îndrăznește cineva să miroasă urât în Împărăția Cerurilor?

Se spune că la auzirea acestui răspuns Boris Nicolaevici a fost pe deplin mulțumit.

Și în vremea ateismului oficial și în zilele noastre mulți au încercat și încearcă să explice măcar întrucâtva această însușire minunată a peșterilor de la Pecerska. Ce nu au mai născocit! Începând cu varianta fabuloasă, care i-a trecut prin cap lui Boris Nicolaevici, că monahii ung în fiecare zi paisprezece mii de trupuri neînsuflețite cu miresme, și ajungând la ipoteza despre proprietățile unice ale gresiilor locale, care ar absoarbe, chipurile, orice fel de mirosuri. În perioada sovietică ea era, de obicei, susținută înaintea turiștilor.

Monahii bătrâni ne-au povestit că marele egumen al Mănăstirii Pecerska din Pskov, arhimandritul Alipie, când se întâmpla să conducă în peșteri delegațiile cetățenilor sovietici sus-puși, lua de fiecare dată o batistă îmbibată cu ape de colonie. Când vizitatorii începeau să comenteze cu îngâmfare despre gresii și despre absorbirea mirosurilor, părintele Alipie le vâra simplu sub nas batista sa îmbibată cu minunata apă de colonie produsă de parfumeria sovietică. Și le propunea încă să-și îndrepte atenția spre florile care miroseau frumos în vazele de la mormintele cinstiților stareți.

– De ce nu vreți, îi întreba el, să vă smeriți, recunoscând că există în viața aceasta ceva ce nu înțelegeți? Dacă ați fi prezenți atunci când este adus în peșteri un trup neînsuflețit și ați vedea cum piere de fiecare dată cu desăvârșire mirosul putreziciunii, ce ați mai zice? Tot ați mai născoci ceva?

Peșterile se întind pe distanțe de mulți kilometri și nimeni din mănăstire, nici chiar egumenul nu știa care era adevărata lor întindere. Bănuiam totuși că știau asta doar părintele Natanail și arhimandritul Serafim, care trăise în mănăstire mai mult decât toți ceilalți viețuitori.

Odată, prietenii mei, pe atunci încă destul de tineri, ieromonahii Rafail și Nikita, au făcut rost de cheile de la vechiul cimitir. În această parte a labirintului din peșteri nu mai fusese îngropat nimeni din anul 1700 și intrarea în ea fusese închisă cu o ușă de fier. Luminând calea cu felinare, monahii au mers pe sub cupolele joase, uitându-se curioși în toate părțile. Și de-a dreapta și de-a stânga, în nișe, se aflau coșciuge făcute din bușteni, sfărâmate de timp, în care se înhumau înainte în Rusia trupurile celor adormiți. Se îngălbeniseră în ele osemintele înaintașilor părintelui Nikita și ai părintelui Rafail. După câtva timp, cercetașii au dat peste un coșciug închis, care se păstrase întreg. Curiozitatea a biruit și, lăsându-se în genunchi, monahii au ridicat cu grijă capacul greoi.

Înaintea lor zăcea un egumen. Trupul lui se păstrase întreg, degetele galbene ca ceara strângeau la piept o cruce mare sculptată în lemn. Numai fața îi era, nu se știe de ce, verde. Revenindu-și din uimire, ieromonahii au înțeles că pricina acelui fenomen atât de ciudat era vălul de culoare verde, care putrezise și cu care, după vechiul obicei, se acoperea fața unui preot răposat. Aflându-se acolo de câteva veacuri, țesătura se transformase în pulbere.

Unul dintre monahi a suflat și norul acela verde s-a înălțat în aer, iar dinaintea ochilor prietenilor mei s-a descoperit fața starețului, neatinsă de putreziciune. Părea că într-o clipă va deschide ochii și va privi cu asprime la călugării cei curioși, care îndrăzniseră să tulbure sfânta lui odihnă. Dându-și seama că înaintea lor se odihnește un sfânt neștiut de lume, având moaștele neputrezite, monahii s-au speriat atât de tare de îndrăzneala lor, încât au închis degrabă capacul coșciugului și au luat-o la fugă înapoi, în realitatea secolului XX.

Noi, frații începători, când aveam probleme serioase, deseori mergeam în peșteri, ca să le cerem ajutor marilor nevoitori. Ne așezam în genunchi și, atingând sicriul cu mâna, ceream câte unui stareț ocrotire și povățuire. Și ajutorul lor nu se lăsa așteptat. Cel mai mult îl sâcâiam cu rugămințile noastre pe starețul Simeon, care răposase în anul 1960 și fusese nu demult proslăvit în cetele sfinților, și pe marele egumen, arhimandritul Alipie; și pe alți stareți, care, unul după altul, după ostenelile vieții lor pământești, au plecat cu sufletul la Dumnezeu, iar cu trupul au rămas în peșteri.

Încă un merit deosebit și o slujire aparte a Mănăstirii Pecerska din Pskov au ieșit la iveală în secolul XX.

Lavra Sfânta Treime a Sfântului Serghie, schitul Optina, lavra Pecerska din Kiev, Solovățul, Valaamul, Sarovul erau slăvite nu numai în Rusia, ci în toată lumea creștină. Dar Pecerska din Pskov multe veacuri a rămas așa, adică nu mai mult decât o mănăstire de provincie.

Totuși, în anii de după război, când Biserica a început să se ridice din ruinele rămase după revoluție, a ieșit deodată la iveală faptul că această mănăstire de provincie a fost aleasă de Dumnezeu ca să-și ducă mai departe marea și deosebita ei slujire.

Dintr-odată, a reieșit că singura mănăstire de pe teritoriul Rusiei care niciodată, nici măcar în perioada sovietică, nu a fost închisă și, prin urmare, a păstrat nevătămată scumpa moștenire a vieții monahale, a fost tocmai Mănăstirea Pecerska din Pskov. Până în 1940, mănăstirea s-a aflat pe teritoriul Estoniei, iar după alipirea ei la URSS, bolșevicii pur și simplu nu au reușit să o ruineze; apoi a început războiul. Mai târziu, în vremea prigoanelor lui Hrușciov îndreptate asupra Bisericii, marele egumen, arhimandritul Alipie, a știut să stea împotriva marii tiranii a statului și nu a îngăduit să fie închisă mănăstirea.

Faptul că în mănăstire nu s-a întrerupt viața duhovnicească a avut o importanță deosebită. Nu în zadar tocmai aici, la Peciora, în anii ’50 ai perioadei sovietice a renăscut stăreția, una dintre cele mai mari comori ale Bisericii Ruse.

NESFINȚII SFINȚI și alte povestiri, Arhimandritul Tihon (Șevkunov), EDITURA EGUMENITA, 2013

pp. 89-93.

sursa imaginii: aici