Nestor Vornicescu – un mare duhovnic al Neamului Românesc

O personalitate care m-a marcat profund.

Acesta a fost pentru mine părintele Nestor Vornicescu, mitropolit al Olteniei.
Înainte de a-l vedea, îi cunoşteam cărţile, i le citisem din scoarţă în scoarţă şi mă bucuram că anume un basarabean de la Lozova a fost cel care a împins cu exegeza sa „Primele scrieri patristice în literatura română – secolele IV-XVI” începuturile literaturii române cu un mileniu mai devreme.
A cercetat zeci de arhive, de la Vatican, Viena, Paris etc., ca să-i aducă acasă pe Ioan Cassian, Dionisie Exiguul, Ioan al Tomisului, Teotim al Tomisului, Laurenţiu de Novael, Niceta de Remesian, Episcopul Valentinian, pe „Călugării sciţi”, mari cărturari şi sfinţi părinţi din secolele IV-VI, care au scris în limbile latină şi greacă (iar Dionisie Exiguul are şi un alfabet, despre care s-a afirmat că ar fi aparținut dacilor) în locuri de lângă Dunăre sau din Dobrogea.
De la el am aflat că marele imn al întregii Biserici creştine, a Apusului şi a Răsăritului, intitulat „Te Deum Laudamus!” („Pe Tine, Dumnezeule, Te Lăudăm!”), aparţine Sfântului Niceta de Remesiana şi a fost scris în jurul anului 340 între daci (Episcopul Paulin de Nola, contemporanul Sfântului Niceta, avea să consemneze în unul dintre poemele pe care i le dedică:
„… şi amândoi dacii:
Unul arând pământul, iar altu-n sarică
Mânându-şi din urmă pe-al Dunării ţărm
Turmele bogate.”).
Lucrările patristice dezgropate din arhivele uitării de către marele mitropolit sunt o dovadă în plus că în acele secole poporul nostru era deja creştin.
Ţineam să-l cunosc.
Şi-atunci când l-am văzut la un Congres al Românilor de Pretutindeni, i-am mărturisit că l-am căutat.
„Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit!”, mi-a răspuns Înalt Prea Sfinţia Sa cu cuvintele Mântuitorului.
La acel congres, I.P.S. Nestor a spus asistenţei – deputaţi şi miniştri de pe cele două maluri ale Prutului: „Nu ne merge bine în Ţară pentru că n-am făcut Unirea”.
Spusele lui au fost ca o preîntâmpinare şi pentru vremurile care au urmat acelui discurs.
Pentru că „Dumnezeu se bucură atunci când fraţii sunt împreună, binecuvântându-i, şi se întristează când sunt departe unul de celălalt”, menționase mitropolitul Nestor. Cum zice şi psalmistul (în psalmul 132):
„Iată ce-i frumos nespus,
Iată vestea cea mai bună
Dorită de Cel de Sus:
Fraţii să fie împreună!”
„Când vă duceţi la Chişinău şi o să treceți pe lângă Lozova, să salutaţi pădurile de acolo în locul meu”, ne-a rugat atunci.
Îi era dor de locurile copilăriei, le purta în sufletul său, şi ne transmitea astfel dorul lui nouă.
În zilele de la încheietura anilor 1993-1994 – într-un moment de mare încredere – ne-a invitat, pe subsemnatul şi pe Grigore Vieru, împreună cu soţiile noastre, să întâmpinăm revelionul la reşedinţa sa mitropolitană din Craiova.
Am participat la slujbele din catedrală, cu flori proaspete lângă altar, i-am ascultat predicile: cuvintele lui erau în acele clipe pentru toţi cei prezenţi izvor de lumină, de bucurie, de purificare.
Pe lângă faptul că mitropolitul Nestor era un munte de om, el era şi un munte de suflet. Predicile sale emanau evlavie, înţelepciune şi bunătate. Aveam impresia că sfinţii coborau atunci în amvon sau se amestecau cu cei mulţi să-l asculte. El ne făcea contemporani cu ei sau pe ei – contemporani cu fiecare dintre noi.
În biblioteca sa de la Mitropolie ne-a citit din cărţile la care lucra, cerându-ne părerea.
Nestor Vornicescu era şi acolo ca într-un amvon: parcă mai continua, între cărţile sale, slujba din Catedrală. Ca şi cum Înalt Prea Sfinţia Sa predica în acele clipe de taină cărţilor.
El trăia cu volumele, multele volume care-l înconjurau ca nişte ostaşi într-o bătălie pentru Adevăr şi Credinţă.
În 1993 scrisese o carte-argument despre necesitatea reactivării Mitropoliei Basarabiei. Ne-a citit fragmente lungi din ea.
Scria mereu, ne-a mărturisit.
Scrisul venea ca o continuare a rugăciunii.
„Am scris astă-noapte mai mult”, ne spunea, adică: m-am rugat astă-noapte mai mult.
A scrie era un alt fel al lui de a se ruga. Scrisul venea ca o completare la rugăciune.
Aşa l-am ştiut pe Î.P.S. Nestor.
Ne-a vorbit atunci despre copilăria sa de la Lozova, despre oamenii satului său, întâmplări din acele vremuri de demult.
„Înalt Prea Sfințite, ar trebui să scrieţi o carte în care să puneţi toate aceste amintiri”, îl îndemnase Grigore Vieru, preabunul său prieten.
Nu știu dacă a aşternut pe file viaţa sa, demnă de un roman. Dar ar fi meritat.
Fiul unui ţăran dintr-un sat din codrii Basarabiei, călugărit la schitul Nechit-Neamţ, preot slujitor la Catedrala mitropolitană din Iași, în preajma moaştelor Sfintei Parascheva, stareţ al Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava, în preajma moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă, arhimandrit la Mănăstirea Neamţu, în preajma moaştelor lui Paisie Velicicovschi şi ale altor sfinţi români, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei şi Arhiepiscop al Craiovei, unde va fi ocrotit de moaştele altor sfinţi români, inclusiv ale Sfintei Tatiana, la care am văzut şiruri de credincioşi veniţi din toată ţara să se închine – de-a lungul vieţii sale Î.P.S. Nestor Vornicescu a avut grijă de moaştele mai multor sfinţi români, care l-au protejat la rândul lor şi l-au ajutat să ajungă în unul dintre cele mai importante scaune ale Bisericii Ortodoxe Române.
Ne mai vorbise atunci despre democraţia lui Dumnezeu, care îl lasă pe om să aleagă între bine şi rău; despre perfidia diavolului, care vrea să-i lase omului impresia că el nu există; despre faptul că sfinţii se aleg nu dintre oamenii cei foarte deștepți şi foarte talentaţi, ci dintre cei foarte buni; despre harul lacrimilor şi despre lacrimi ca stări sufleteşti; despre sfinţii români (era preşedinte al Comisiei pentru sanctificare de la Patriarhie); despre şansele Basarabiei de a reveni prin Biserică la trupul Ţării.
L-am ascultat ulterior argumentând poziţiile Bisericii Ortodoxe Române privind problema Mitropoliei Basarabiei în faţa delegației Patriarhiei Ruse, sosite la Chișinău în frunte cu actualul Patriarh Kirill, pe atunci – mitropolit de Smolensk, Mitropolitul Olteniei dominând atunci adunarea cu argumentul blândeţii.
Argumentul blândeţii, acesta l-a caracterizat pe Nestor Vornicescu, unul dintre marii duhovnici ai neamului românesc, cercetător al cărţilor noastre dintâi, scriitor creştin şi distins biograf al bisericii ortodoxe, consângeanul nostru de la Lozova.

Nicolae DABIJA