Nicolae Popovschi – Amintri despre tatăl său, preotul Alexandru Popovschi

S-a născut în familia preotului Ioan Popovschi, paroh la biserica de piatră din s. Visterniceni (Chişinău).

În vara anului 1856, Chişinăul şi satele apropiate erau bântuite de holeră. Boală care l-a răpus de timpuriu pe bunicul meu, preotul Ioan Popovschi.

La moartea bunicului tata era în „otdelenia” (secţia) mijlocie a seminarului. Când a venit la arhiereul Irinarh, împreună cu mamă-sa, văduva Zoiţa, născută Macovei, să ceară ca „poporul” (parohia) să fie înscris după dânsul. Atunci Preasfinţitul i-a zis: „ce ţii atâta la oalele vechi?! Isprăveşte învăţătura, şi n-ai grijă, îţi voi da alt „popor”, mult mai bun decât acesta!”…

S-a opus însă cu toată tăria bunica mea, care a adus arhiereului o scrisoare de la moşierul satului boierul Constantin Râşcanu, care scria: „Mult Preasfinţite Stăpâne! Prea Milostive Arhipăstor! La moşia mea în satul V. Ce se găseşte în ţinutul C., Protoiereul de la biserica acelui sat, Ioan, la 23 iunie trecut a murit de epidemia holerei. Cinstind amintirea acestui bun păstor al bisericii, care aproape 18 ani a slujit în acest „popor” şi în curgerea acestor ani a dovedit adevărată râvnă pentru împodobirea lăcaşului lui Dumnezeu – prin aceea că dânsul m-a ajutat, prin cuvântul său, la refacerea bisericii, după puternicul cutremur ce a avut loc, la construirea iconostasului şi a veşmântăriei, – şi având grijă compătimitoare pentru starea familiei ce a rămas după dânsul, socot de datorie să mă îndrept către faţa Prea Sfinţiei Voastre şi vă rog, cu prea adâncă plecăciune, ca locul de preot la biserica din V. Să-l înscrieţi după fiul răposatului protoiereu Ioan. Ca fiu, dânsul, fără îndoială, nu va lăsa fără cuvenita ocrotire familia rămasă după tatăl său. (Proprietarul satului V., Constantin Râşcanu)

În urma acestei scrisori, arhiereul a încuviinţat cererea, şi „poporul” a rămas după tatăl meu.

În anul 1859 Alexandru, feciorul Zoiţei, a isprăvit Seminarul teologic şi s-a însurat cu Anicuţa fiica preotului Andrei Vârlan din satul Leuşeni de lângă Teleneşti, după care a urmat tatălui său pe drumul preoţiei.

Scump la vorbă, părintele Alexandru nu căutat prietenii şi adunări zgomotoase. Vorba lui era scurtă chiar şi cu ai casei. Pentru soţie şi pentru copii părintele avea o adâncă dragoste, niciodată însă nu şi-a dat pe faţă sentimentele.

Era foarte religios, ţinea toate posturile, chiar şi miercurea şi vinerea. În ajunul zilei de Sf. Varvara, la 3 decembrie, şi în ajunul zilei de sf. Nicolae de iarnă, la 5 decembrie, tatăl meu citea acasă acatistul acestor sfinţi. De obicei seara după ciai, tata din odaia cea mare striga: „citesc acatistul Sfintei Varvara (sau Sf. Nicolae). Cine vrea să asculte să vie!” La cuvintele lui noi toţi ieşeam din iatac, unde seara ne strângeam cu toţii şi în deplină tăcere ascultam rugile sf. Cărţi.

Tatălui meu nu-i plăcea să judece pe alţii, nici nu asculta bârfeli de ale altora, nu ştia ce este ura sau invidia şi era pătruns de un spirit de independenţă.

Ţinea foarte mult la curăţenie, mai cu seamă la hainele sale.

Tatăl nu avea glas, nu ştia să cânte, însă cu felul lui concentrat de a face slujbele bisericeşti, contribuia la crearea atmosferei de rugăciune în biserică.

Toţi clericii trăiau între ei în bună pace, fără mari neînţelegeri. Ştiau şi să glumească între ei…
Părintele diacon (Petcu) stătea cu casa la marginea oraşului. Uneori vara, când conteneau trebuinţele bisericeşti, venea la tatăl meu şi-l întreba:

– Ce, părinte, nu-i nimica?
– Nimica!
– Vasăzică, pace bună, treabă rea! – zicea părintele diacon. Pe urmă peste câteva clipe adăuga:
– Poate să mai zgâlţâim pristolul? Cică dacă zgâlţâi pristolul încep oamenii să moară!…

Multă vreme s-a scurs, de când s-au petrecut faptele descrise mai sus. Multă lume s-a măcinat de atunci. S-au trecut din viaţă şi părinţii mei: preotul Alexandru şi soţia sa Ana.

Cu vre-o cinci ani înaintea morţii lui tatăl meu, din cauză de boală şi alte împrejurări, a fost nevoit să se mute la alt „popor” în sudul Basarabiei între bulgari. Acolo se găsea în condiţiuni materiale foarte bune, dar fiind moldovan şi crescut printre moldoveni, pe care i-a păstorit timp de aproape, 40 de ani, dânsul nu a putut să se deprindă cu obiceiurile noilor parohieni, cu moravurile lor aspre, lipsite de îngăduială şi căldură, cum i se părea lui.

Cât a stat în parohie – vre-o cinci ani, a suferit de grea boală, iar murind a lăsat cu limbă de moarte, să nu-l îngropăm printre bulgari, ci să-l ducem la ţintirimul bisericii, unde a preoţit aproape o viaţă întreagă.

A murit în luna decembrie, într-o noapte de iarnă cumplită.

Aşa cum a dorit tata, rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse la ţintirimul din „Slobozie” şi înmormântate alături de tatăl său – protoiereul Ioan Popovschi.

Text extras din: Nicolae Popovschi, „Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi. Din negura trecutului, crimpeie de amintiri.”Editura “Museum”, Chişinău, anul 2000. Pag. 323-356.