Nicolae Steinhardt la Duminica Ortodoxiei: Dumnezeu este, harul lucrează, minunile sunt reale…

„Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă,
pentru vrăjmaşii Tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe
răzbunător”. Psalm 8, 2

Cred că bun lucru fac, în acesta Duminică a Ortodoxiei, încercând să rezum şi să comentez pentru dumneavoastră o nuvelă aşa-zisă fantastică a ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade, nuvelă intitulată O fotografie veche de 14 ani şi care de fapt reprezintă un document de deosebită valoare şi importanţă pentru teologia ortodoxă şi pentru gândirea românească.

Eroul povestirii e un tânăr român, Dumitru cu numele, stabilit în Statele Unite. Pe frumoasa lui soţie, Thecla, o letonă, grav bolnavă de astmă, o tămăduieşte în mod miraculos de la distanţă şi numai, prin cuvânt – având în faţă doar fotografia ei – un pas¬tor canadian în a cărui biserică (Biserica Mântuirii) Dumitru a intrat din întâmplare şi încurcând nişte date calendaristice. Pastorul acela, doctorul Martin, opera în mod obişnuit vindecări prin rugăciuni şi concentrare a minţii. Minunea are loc la zece ani după căsătoria lui Dumitru cu Thecla, iar fotografia înmânată doctorului Martin o înfăţişează pe letonă la vârsta de 18-l9 ani. In momentul săvârşirii miracolului ea are treizeci de ani.

Patru ani mai târziu, Dumitru se află din nou în oraşul unde obţinuse însănătoşirea nevestei sale. Şi simte nevoia să se ducă să-i mulţumească fierbinte pastorului lacător de minuni. Dar nu-l găseşte la Biserica Mântuirii, unde i se spune că pe Martin îl cheamă în realitate Dugay, că nu e doctor în teologie, că e un fals tămăduitor şi un escroc, un înşelător lipsit de orice puteri taumaturgice, care a stat doi ani în puşcărie iar acum îşi câştigă viaţa lucrând într-un bar ţinut de un cumnat al său.

Şi, într-adevăr, Dumitru dă de fostul pastor ia barul cu pricina. Vrea să-i exprime caldele sale mulţumiri şi să-i aducă aminte de ce s-a petrecut cu patru ani în urmă, dar Dugay ~ Martin nu-i îngăduie să lungească vorba. Sunt un farsor, îi spune, nu am făcut nicicând minuni, vindecarea soţiei dumitale e o simplă sugestie, de altfel „am plătit” pentru minciunile şi înşelătoriile mele cu doi ani de închisoare, cât despre Dumnezeu află că Dumnezeu nu există, Dumnezeu a murit, lasă-mă, nu-mi aminti trecutul, pleacă de la mine. Şi deoarece Dumitru tot stăruie şi-i arată fotografia şi-l copleşeşte cu mulţumirile şi-L slăveşte pe Dumnezeu, Dugay – Martin, exasperat, îi face o profesiune de credinţă în felul următor:

„Cum de se poate mântui cineva într-o Biserică? Dumnezeu S-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca şi mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit, pur şi simplu pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, S-a ascuns undeva. Acel „undeva” nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filozofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenţa e o formă a morţii. Deci, dacă Dumnezeu a murit pentru noi, cum de mai poate omul să se mântuiască într-o Biserică”?

Acestei răspicate formulări a doctrinei morţii lui Dumnezeu şi a nietzscheismului, cum îi răspunde Dumitru? Prin contra-argumente apologetice, polemizând, tunând şi fulgerând, debitând o altă declaraţie de principii? Câtuşi de puţin. Ci în modul cel mai neaşteptat şi surprinzător cu putinţă: printr-o urare în stil sfatos-isteţ, în limbaj popular – ţărănesc viu şi săltăreţ, parcă închipuit de un Creangă de zile mari:

„Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc şi sănătate. Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi D-voastră cum că Dumnezeu ar trage să moară. Nu mă las eu aşa uşor păcălit de o glumă”. Şi încă: „Nu mă păcăliţi cu una cu două”.

Vrednice de multă luare-aminte sunt sintagmele: nu mă speriaţi D-voastră, nu mă las aşa uşor păcălit şi mai cu seamă acel fermecător, acel irezistibil condiţional: ar trage să moară. Moartea lui Dumnezeu nu poate fi pentru un om sănătos la minte (să fie cât de mare numărul învăţaţilor pedanţi teologi care au născocit sloganul morţii Sale) decât o glumă şi o păcăleală. Iar sărmanului doctor Martin, bunului tămăduitor fără voie, încăput în mreaja unor nocive fantasmagorii, ce altceva i se poate ura decât sănătate şi noroc?

Mai târziu când Dugay – Martin, antrenat în discuţie, revine şi afirmă că nu crede nici în Dumnezeu, nici în diavol, Dumitru din nou, în aceeaşi tonalitate voioasă, calmă, voitoare de bine şi nezdruncinată de bazaconii intelectualiste repetă: „Degeaba vă trudiţi D-voastră, doctore Martin, să mă duceţi în ispită”.

A se remarca: băiatul cuviincios, în ciuda mărturisirii auzite, nu încetează de a-l numi pe Dugay – Martin „doctor”, ceea ce în limbaj anglican este echivalent cu „părinte”. Apelativul se mai tâlcuieşte şi aşa: orice ar fi, harul nu vi l-aţi pierdut.
Doamne fereşte! mai exclamă Dumitru făcându-şi cruce atunci când Dugay – Martin enunţă cu glas parcă mai categoric: „Asta înseamnă că pur şi simplu Dumnezeu S-a retras definitiv, adică, într-un cuvânt a murit…

Pe băiatul curat de la Dunăre, pe fiul lui Mutter Natur, pe evlaviosul şi recunoscătorul tânăr român care drept ripostă la atâtea blasfemii se mărgineşte a-şi face smerit Cruce, nu-l zdruncină nici una din marile isprăvi recente ale culturii occidentale: nici semantica, nici sociologia, nici zenul (entuziast adoptat de la asiatici), nici Spiritul Absolut şi nici limbajul uni-versal. El ştie ce ştie şi nu se sfieşte a-şi rosti sus şi tare crezul: Dumnezeu este, harul e lucrător, suntem înconjuraţi de taine (şi nu se cade a le iscodi cu prea aprigă râvnă), Dumnezeu poate, milostivindu-Se, prin aleşii Săi, face minuni, omul se poate mântui.

Vindecarea Theclei, de la distanţă şi numai prin cuvânt, i se pare cu totul posibilă, iar toate îndoielile şi frământările lui Dugay -Martin le dă hotărât la o parte. Cât despre faimoasa teorie nietzscheană a morţii lui Dumnezeu – temelie a doctrinei proprie unor teologi anglo-saxoni şi germani ai deceniilor şase şi şapte
– el o socoteşte o năsărâmbă, năzdrăvănie, a minţii, curată hulă şi divagaţie ce nu poate fi întâmpinată mai eficace decât prin urări calmante, vorbe de exorcizare (Doamne fereşte) şi facerea semnului Sfintei Cruci.

Credinţa simplă, neabătută, necoruptibilă, stă potrivnic faţă către faţă în nuvela lui Mircea Eliade nu desigur cu adevărata cultură, ci cu deviaţiile, absolutizările şi pervertirile ei.

Ori de câte ori cultura, prin feluritele ei manifestări, se străduieşte să picure în sufletul omului necredinţa, şubrezirea temeiurilor dreptei judecăţi şi haosul mintal, ea se cuvine înfruntată de omul cu mintea întreagă. Dumitru nu e un teoretician, un partener într-o discuţie abstractă şi erudită. E un uimit, un indignat, dar totodată un blajin: orbecăielile psiho-patologice ale bunului doctor Dugay – Martin, vas ales care nu se învoieşte a realiza ce este, şi a crede că, prin vrerea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, poate făptui minuni, el le întâmpină cu un surâs înţelegător, cu o politeţe impecabilă şi un soi de milă pentru cel încăput în lanţurile diavolului, diavol împodobit cu straiele mincinoase ale unui intelectualism scăpat de sub controlul raţiunii sănătoase, bunului simţ şi dreptei socotinţe.

Dumitru, scurt spus, e un ortodox. Şi mai ales, un ortodox român, Crede în Dumnezeu, har, minuni, în harul preoţesc, în puterea rugăciunii şi în putinţa de mântuire a omului în Biserică. Credinţa această simplă a lui e fermă şi cuprinde înseşi bazele sistemului teologic specific făpturii pe care lui Mircea Eliade îi place a o numi: omul de la Dunăre, un ins nesofisticat dar nu prost, nu uşor de dus cu vorba, de îmbrobodit cu fraze spăimântătoare, de convertit la soluţia deznădejdii prin cuvinte ademenitoare şi goale.

Neîncetata bonomie a lui Dumitru, nedepărtarea lui de la o răbdătoare compătimire pentru bietul pastor vrăjit de teologii şi filosofii abstruse şi izvorâte din minţi rătăcite constituie puterea de atracţie fascinantă a nuvelei. Dugay – Martin se chinuie, stăpânit de remuşcări şi înrobit de concepţii catastrofale, Dumitru însă e senin, stăpân pe sine şi puternic sprijinit de credinţa lui. Lui Dugay-Martin nu-i vine a crede că nu numai că a lecuit-o pe Thecla de astmă – de la distanţă şi prin cuvânt şi cu participarea la rugăciune a tuturor celor prezenţi în biserică – ci a şi întinerit-o: dovadă fotografia aceea, acum veche de paisprezece ani, pe care Dumitru o arăta biruitor pastorului şi clienţilor din bar – în vreme ce o solistă cântă un şlagăr stupid – o fotografie în care timpul nu a trecut, căci Dugay – Martin a facut-o pe Thecla de acum aidoma cu aceea din fotografie, aşa cum se înfăţişa când abia împlinise optsprezece ori nouăsprezece ani.

Dumitru nu se lasă amăgit, ispitit, descumpănit.

Dumnezeu este, harul lucrează, minunile sunt reale, mântuirea omului este întru totul posibilă. Nu suntem sortiţi absurdului, lumea are un sens.

Crezul lui Dumitru e strict ortodox, el dă glas în barul acela american, atât de altul decât lumea păstorească de unde a plecat, elementelor fundamentale ale cugetului ortodox răsăritean. În cele din urmă însă, Dugay – Martin, răscolit, cucerit de atâta bună credinţă, căldură, statornicie şi puritate, recunoaşte: „Aşa cum e Dumitru, cu credinţa lui naivă, idolatră şi vană, e mai aproape de Dumnezeul adevărat decât noi toţi. Şi tot el are să-L vadă cel dintâi, când Dumnezeul adevărat Îşi va arăta din nou faţa”.

Biruinţa lui Dumitru (relativă, ce-i drept, căci pastorul tot îl socoteşte idolatru şi naiv) e în fapt biruinţa Ortodoxiei, aşa cum a fost mărturisită la Chicago, în 1959, nu mai puţin limpede şi tare decât de Petru Movilă şi Sinodul de la Iaşi din 1642.

Iată de ce, când am avut fericitul prilej în vara anului 1970, la Mănăstirea Văratec, să-i solicit lui Constantin Noica îngăduinţa de a-i citi pasajele principale din nuvela lui Eliade, am cutezat şi a formula părerea că adevăratul titlu al fermecătoarei lucrări este: Mărturisirea Ortodoxă, Chicago 1959. Mărturisire desigur nu dogmatică, sistematică şi completă, însă autentic ontologică,  reflectând  în  chip  desăvârşit  fondul psihic, sensibilitatea mistică, câmpul ideativ şi cuantele programatice ale unui popor legat în covârşitoarea-i majoritate de creştinism şi ortodoxie, devenite pentru el adevărate reflexe ale minţii şi simţirii.

Pulsează în O fotografie o veselie, o încredere, o statornicie şi o exuberanţă, o prospeţime verbală care farmecă fără greş.

Concluzia e optimistă. Există acum o şansă de mântuire şi pentru pastorul – escroc. El vorbeşte din nou cu putere şi înflăcărare, parcă profetic, i se pare lui Dumitru.

Nu întăreşte oare versetul din rugăciunea de seară: Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi?

Noica însă, la sfârşitul lecturii, îmi spunea:

Adevăratul înţeles al propoziţiei „Cu noi este Dumnezeu” iată-l: Dumnezeu este şi cu noi şi cu voi, numai să înţelegeţi lucrul acesta şi să nu vă închideţi, să nu vă baricadaţi, să-i daţi viaţă, să-i daţi crezare.

Din „Dăruind vei dobândi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia,  2006

poate fi cumparata de AICI