Nimic nu este mai important în lume decât dragostea care ne leagă

Interviu cu Ana Blandiana

Ana Blandiana s-a născut în 1942. Faptul că tatăl său, preot, a fost deținut politic i-a marcat adolescența și a constituit prima confruntare cu sistemul totalitar comunist. A reușit să se afirme ca poetă, fiind tradusă în multe țări străine. I s-a interzis să publice în 1959–1964, 1985, 1988–1989.
Este căsătorită cu Romulus Rusan din 1960. A fost membru fondator și președinte al Alianței Civice și a organizat, împreună cu Romulus Rusan, Academia Civică, realizatoarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, sub egida Consiliului Europei. Este membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé” și a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).

Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre oamenii care v-au influențat major viața.

Așa cum este firesc, dar poate într-un fel mai norocos și mai semnificant decât de obicei, Mama și Tata au fost nu numai cei ce mi-au dat viață, ci și cei care m-au format din punct de vedere moral, și al căror destin mi-a influențat în mod determinant destinul. Mai mult chiar, ei au fost și au rămas până acum, când sunt de mult mutați în amintire, principalele mele modele. Nu erau asemănători, mai degrabă complementari, iar faptul că m-am străduit să le calc amândurora pe urme a lărgit diapazonul influențelor și al predispozițiilor mele.

Mama, rămasă de la 17 ani orfană de ambii părinți, și-a petrecut prima tinerețe crescându-și cei trei frați mai mici, pentru ca, după căsătorie, să ne crească singură, pe mine și pe sora mea, în lungii ani de închisoare ai Tatei. A fost întotdeauna punctul de sprijin, într-un univers mereu alunecos, al tuturor celor din jurul ei și în jurul ei gravita în permanență un fel de curte formată din prieteni mai tineri sau mai bătrâni, care i se supuneau ca să se poată hrăni din puterea ei sufletească. În lupta care, pentru ea, era clipă de clipă viața, dincolo de tragediile trăite și de suferințele îndurate, nu a renunțat niciodată să fie ea însăși: o ființă care știa că, indiferent ce i se întâmplă, Dumnezeu nu o va părăsi. A fost, cred, cel mai curajos om pe care l-am cunoscut și unul dintre foarte puținii pe care nu i-am văzut niciodată înfrânți. Am moștenit și am învățat de la ea acest tip de curaj, care cuprindea în sine credința, neoboseala și nerenunțarea, și care își avea rădăcina într-o ciudată trăsătură de caracter, pe care mi-a transmis-o și mie: aceea de a nu respecta, și chiar de a nu înțelege, ierarhiile stabilite de ceilalți, de a nu accepta decât lucrurile trecute prin propria minte și prin propria inimă.

Despre Tata am scris mult în cărțile mele, deși l-am cunoscut mai puțin. El a fost instanța supremă a copilăriei, căruia toți îi spuneau Părinte, în timp ce eu eram mândră că este părintele meu, la care – ca să-l asculte predicând – se strângeau mulțimi ce nu încăpeau în biserică. Impunător, respectat, salutat de toată lumea și oprit pe stradă de nenumărați oameni să-i solicite sfaturi, să-i spună necazuri, să-i ceară părerea, când rămânea numai cu mine mă uimea – și-mi amintesc și acum uimirea – prin felul în care nu obosea și nu se plictisea să-mi răspundă la toate întrebările, deși eram copil, ca unui egal. Mult mai târziu aveam să înțeleg – observându-mă pe mine însămi – că Tata pur și simplu nu cunoștea o altă relație decât cea de egalitate. Dar nu numai această calitate, devenită uneori handicap, am moștenit-o de la el, ci și acea aproape nefirească indiferență sau, mai degrabă, jenă și chiar aversiune față de problemele materiale. Preot fără arginți, refuza să ia bani de la credincioși pentru că îndeplinirea Sfintelor Taine nu poate fi plătită, iar această axiomă a fost suficientă pentru a ne transforma sărăcia în austeritate. Iar acest mic miracol a funcționat pentru mine până azi. Arestat pentru ultima oară și dispărut din viața mea la sfârșitul adolescenței, atunci când întrebările mele aveau mai mult ca oricând nevoie de răspunsurile lui, Tata a devenit încet, încet, un personaj mitic, totul petrecându-se în așteptarea întoarcerii lui, când aveam să înțeleg totul. Nici o clipă nu m-am gândit că s-ar fi putut să nu se mai întoarcă sau că – așa cum s-a și întâmplat – moartea avea să se substituie libertății și să interzică dialogul. Într-un anume sens, absența Tatei mi-a influențat destinul mai mult decât ar fi putut s-o facă prezența sa, iar dispariția lui, înainte de a răspunde întrebărilor care îl așteptau de ani de zile, a reprezentat o frustrare care mi-a pecetluit destinul. Cărțile pe care le-am scris nu sunt decât încercările mele de a răspunde în locul lui la întrebările pe care i le pregătisem. De altfel, înainte de acest sigiliu psihologic și spiritual, destinul meu fusese marcat fizic de destinul lui. Originea mea nesănătoasă, de fiică a unui deținut politic, a fost cea mai puternică legătură dintre noi și întâmplarea care mi-a marcat în mod definitoriu devenirea. Tata a fost mitul fondator al acestei deveniri și modelul neinfirmat nici o clipă.

Un alt model a fost prima mea profesoară de istorie: Domnișoara Ilea. Nu știu dacă atunci – când se întâmpla să fac eforturi pentru a nu izbucni în plâns în timp ce ne preda istoria României – eram conștientă de măsura în care voi rămâne influențată pentru totdeauna de viziunea ei îndurerată și în același timp neiertătoare, dar mult mai târziu, ca scriitor, i-am recunoscut în paginile mele spiritul care mă marcase. Țin minte și acum o lecție despre România în timpul Primului Război Mondial, despre dramatismul alegerii taberei spre care urma să ieșim din neutralitate, optând pentru renunțarea sau la Basarabia sau la Ardeal, și despre faptul că atunci când armata română a traversat Carpații, intrând în război de partea Antantei, soldații entuziaști purtau bocanci cu tălpi de carton, rod al unor afaceri oneroase cu furniturile. Când aveam să muncesc la Memorialul Sighet, acest amestec de patriotism dureros și de spirit critic necruțător a devenit criteriul de cernere a faptelor și adevărurilor și convingerea că nu-ți iubești cu adevărat poporul decât dacă-l judeci cu asprime.

Ca adult, adică o jumătate de secol de viață, nimeni nu a avut asupra mea o influență mai mare și mai majoră decât soțul meu, Romulus Rusan. Și nimeni nu m-a ajutat mai mult. Aveam mai puțin de 18 ani când ne-am cunoscut, el cu câțiva ani mai mult, și am crescut împreună, modelându-ne și sprijinindu-ne reciproc. Dar, în mod evident, eu am fost beneficiara principală a legăturii noastre, despre care am știut amândoi din prima secundă că este – în înțelesul cel mai profund al cuvântului – definitivă. Cu siguranță și el ar fi fost fără mine diferit, dar eu fără el mă îndoiesc că aș fi putut rezista, nu numai spiritual, ci și fizic, într-o lume pe care nici nu voiam s-o accept și de care nici nu știam să mă apăr. Spiritul lui de echilibru pe care l-am învățat cu greu și numai cu anii, răbdarea lui de neînchipuit lângă continua mea trepidație, felul lui de a analiza critic fiecare lucru și situație, și la nevoie chiar de a îmbrăca, pentru a mă convinge, roba „avocatului diavolului” lângă entuziasmul meu mereu grăbit și fervoarea mea fără frâu, au reușit să mă protejeze, adăugând revoltei mele nestăpânite – care era și a lui și la care nu a încercat niciodată să mă facă să renunț – inteligente și uneori de-a dreptul savante măsuri de protecție.

Ați fost un opozant al regimului comunist. În ce a constat această opoziție și care a fost cel mai tensionat moment al ei? De unde ați avut forța de a vă asuma o asemenea poziție?

Nu am fost decât un scriitor care credea că datoria lui este să scrie ceea ce crede și să încerce să publice ceea ce a scris. Să scriu nu mă putea împiedica nimeni. Mă puteau împiedica doar să public. Iar interdicțiile – atunci când eram deja cunoscută – nu au făcut decât să atragă atenția asupra mea, să mi se copieze de mână poeziile interzise, să se difuzeze ilicit. Au fost perioade în care am fost nu numai autoarea cuvintelor mele, ci și autoarea tăcerilor mele. Nu e prima oară când o spun, dar n-aș vrea să mă socotiți nici exagerat de modestă, nici ipocrită, dacă vă mărturisesc că nu mi se pare că am făcut ceva pentru care aș fi avut nevoie de o forță specială. Pur și simplu așa eram eu făcută: să scriu ceea ce cred. Mi-ar fi fost infinit mai greu să scriu minciuni sau ode. De altfel, nimeni nu te putea obliga să o faci. Nu era nevoie decât de curajul să refuzi.

Cum ați defini unui tânăr, în câteva cuvinte, atmosfera din societatea comunistă?

În epocă atmosfera era definită prin cei trei „F”: foame, frig, frică. Mi se pare o definiție prea fizică, prea ținând doar de capacitatea trupului de a îndura răul, chiar dacă era vorba de un rău real. În acest domeniu, de altfel, eu am suportat mai greu întunericul decât foamea, precaritatea luminii (care se întrerupea sau nu se găseau decât becuri de putere mică), decât a hranei. Dar și mai greu mi s-a părut să suport oportunismul, duplicitatea, promiscuitatea, suspiciunea. Nu ceea ce ne făceau ei nouă mi se părea de neîndurat, ci ceea ce ne făceam noi unul altuia.

Vă rugăm să ne prezentați câteva trăsături ale totalitarismului, care pot fi de folos în recunoașterea lui, atunci când apare în altă formă decât cea comunistă.

Amestecul de represiune și manipulare mi se pare caracteristica principală a oricărei societăți totalitare.

Represiunea, în măsura în care mai există, a luat forme noi, adesea oculte. În schimb, manipularea continuă să fie răul omniprezent căruia libertatea n-a făcut decât să-i adauge alte și alte mijloace de manifestare. Mă îndoiesc însă că, fără să cunoască istoria, tinerii vor fi în stare să recunoască în societatea de azi urmele sau chiar germenii celei de ieri.

De ce ați considerat că este necesar și că trebuie să vă implicați personal în realizarea Memorialului Sighet, a Cimitirului Săracilor, a Porții Memoriei?

Confuzia bine organizată și savant exploatată de cei ajunși la putere după 1989 – în condițiile în care fără cunoașterea adevărului libertatea obținută devenea nu doar inutilă, ci și periculoasă – m-a convins că transformarea dictaturii comuniste într-un stat de drept, adică îndeplinirea visului unei țări în care să domnească legea, adevărul și responsabilitatea, nu poate fi înfăptuită decât în măsura în care aflăm adevărul despre ceea ce am trăit în comunism. O să-mi spuneți că știm ce am trăit. Nu e adevărat. Vă dau un singur exemplu: se spunea în mod curent „Mămăliga nu explodează” în sensul că, spre deosebire de polonezi sau unguri, românii nu se revoltă. Ei bine, Centrul de studii din cadrul Memorialului a descoperit aproape 200 de răscoale țărănești împotriva colectivizării, toate încheiate prin represiuni sălbatice. Memorialul de la Sighet s-a născut din nevoia de a afla dincotro venim, ca să înțelegem încotro trebuie să mergem. El este primul Memorial al Victimelor Comunismului din lume (în 2013 am aniversat jubileul de 20 de ani) și nu este doar un drum spre trecut, ci și unul spre prezent și viitor, pentru că numai înțelegând ce a însemnat comunismul putem să-i descoperim reziduurile din prezent care ne împiedică să înaintăm. Cât despre implicarea personală, ar fi fost minunat ca eu și soțul meu să putem sta să ne scriem cărțile și alții, istorici, sociologi, să fie dispuși să-și dea câteva decenii din viață acestei enorme munci de cercetare, de mediatizare și de educație, urgentă și strict necesară. Dar cum acest lucru nu s-a întâmplat, Romulus Rusan a lăsat deoparte literatura și s-a recalificat în istoria recentă și conduce Centrul Internațional de Studii care este creierul Memorialului, iar eu mi-am transformat numele pe care îl făcuse cunoscut poezia într-un vehicul de răspândire a ideilor și adevărurilor descoperite.

Ce personalități ale rezistenței anti-comuniste aveți ca modele?

Lista lor este lungă, iar Memorialul Sighet este, din acest punct de vedere, un rezervor de speranță, pentru tineri, când nu-și găsesc modelele de care au atâta nevoie (absența modelelor din societatea de azi fiind una dintre cele mai dramatice carențe ale acestei societăți). Este destul să ne gândim la Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Monseniorul Vladimir Ghika, Episcopul Ioan Suciu, Vasile Voiculescu, Mihail Manoilescu, Mircea Vulcănescu. Destinele și caracterele lor de gânditori, de oameni de acțiune și de mucenici – care, prin felul în care au refuzat să-și infirme credințele și ideile, au optat singuri pentru jertfă – reprezintă niște excepționale standarde de moralitate, menite să stimuleze construcția sufletească și intelectuală a generațiilor următoare.

În ceea ce mă privește, voi aminti dintre nenumărații foști deținuți politici pe care i-am cunoscut personal doar pe câțiva: Corneliu Coposu, Constantin Ticu Dumitrescu, Părintele Constantin Voicescu, Elisabeta Rizea. Au fost oameni a căror forță spirituală și verticalitate morală m-au impresionat, m-au încurajat și m-au obligat să trec dincolo de frontierele estetice ale literaturii în spațiul faptei. Au fost oameni pe care i-am admirat și cărora am încercat să le semăn.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră iubirea de patrie?

Să te simți responsabil de răul care o macină și să încerci să-l împiedici.

Vă nemulțumește ceva la societatea actuală?

Mă nemulțumesc multe la societatea actuală – și nu numai la cea românească –, dar cea mai mare nemulțumire și chiar spaimă este aceea că – îl citez pe Lech Wałęsa – „de libertate răul profită mai mult decât binele”. Apărută brusc și într-un moment când n-o mai spera aproape nimeni, libertatea a devenit la noi, după o scurtă perioadă de iluminare aproape mistică, un fel de ciudată povară cu care nu știam ce să facem, o noțiune căreia după ce o visasem fără speranță decenii la rând descopeream deodată că nu îi cunoaștem conținutul. Când, după cel de-al Doilea Război Mondial, au fost votate în unanimitate drepturile omului, Organizația Națiunilor Unite a uitat să voteze și o listă a datoriilor omului, încât adesea numeroasele drepturi și libertăți câștigate au rămas goale de conținut sau li s-a dat o proastă întrebuințare. În copilărie, când nu eram cuminte, mama mă pedepsea spunând „Cine nu știe de rușine, trebuie să știe de frică”. Rușinea dispăruse din societate demult, iar când a dispărut și frica, a început haosul. Trăim ani în care criteriile de departajare a binelui de rău devin tot mai nesigure și dispar. Pe de altă parte, trecerea bruscă de la condamnarea proprietății, chiar dacă era realizată cinstit și prin muncă, la transformarea proprietății în valoare supremă, chiar dacă este obținută prin mijloace penale, creează o derută care transformă totul în bani și elimină orice urmă de dezinteresare din relațiile umane: profesorii nu se mai simt apostoli, doctorii uită de jurământul lui Hypocrat, cei care se dăruiesc în continuare din pasiune profesiunii devin excepții privite cu uimire, curiozitate și chiar bănuială. În mod evident, crearea prin influența mass-media a unui om pe care nu-l interesează decât să se distreze, care nu iubește, nu respectă și nu are memorie, duce la o spălare a creierelor mai eficientă decât cea încercată în comunism, iar un tânăr pentru care idealul suprem este entertainment-ul este la fel de degradant și imoral ca și unul care semna contracte de colaborare cu securitatea.

Dar lista nemulțumirilor mele este prea lungă pentru a încăpea într-un interviu…

Ce este pentru dumneavoastră familia?

Cred că o familie este cu atât mai fericită, cu cât este mai tradițională. Iar printr-o familie tradițională înțeleg o familie în care legătura dintre membrii ei este iubirea. Dacă această axiomă se păstrează, toate numeroasele schimbări (egalitatea absolută a partenerilor, faptul că amândoi părinții muncesc, faptul că amândoi fac gospodărie, faptul că pentru creșterea copiilor concediul poate fi maternal sau paternal) impuse de evoluția lumii, sunt nesemnificative. Importantă este doar dragostea din care se naște respectul copiilor față de părinți și față de bunici (chiar dacă societatea are tendința să-și disprețuiască bătrânii) și respectul părinților față de timpul pe care trebuie să-l dăruiască fiilor, simțindu-se responsabili nu numai de dezvoltarea lor fizică și intelectuală, ci și morală și spirituală. O familie tradițională este o familie ai cărei membri sunt conștienți că nu există nimic mai important în lume decât dragostea care îi leagă și nu există nimic mai important în societate decât sănătatea morală a celulei ei de bază care e familia. În urmă cu vreo 15 ani, la începuturile Școlii de Vară de la Sighet am dat ca temă a lucrării de admitere întrebarea „Cum aș vrea să fie familia mea?” Ne gândeam la relațiile adolescenților cu familia în care s-au născut. Spre surprinderea noastră ei au răspuns și despre familia pe care visează să o întemeieze peste ani, iar ideea care revenea cel mai des era că ei vor sta mai mult de vorbă cu copiii lor decât stau părinții lor cu ei. Dorința și visul lor mi s-au părut de bun augur și sper să se fi realizat între timp.

Tinerii au tendința să fie dizidenți. La ce fel de dizidențe i-ați încuraja?

Dizident este cineva care aparține unei comunități împotriva căreia se întoarce, arătându-și dezacordul și încercând să o schimbe. Tinerii noștri ar avea mii de teme pe care să se opună societății, cu condiția să fie implicați în ea. Nemergând, de exemplu, la vot, ei nu sunt dizidenți, ci indiferenți, o situație care se răsfrânge, chiar dacă nu își dau seama, și asupra propriului lor destin.

În opinia dumneavoastră, care sunt binefacerile și ispitele de care are parte actuala generație de tineri?
Dacă mă gândesc la tinerii intelectuali, cred că un oarecare beneficiu al ultimilor ani este faptul că pot studia în străinătate în condiții avantajoase. Chiar și faptul că rămân ca să lucreze apoi un timp acolo poate fi un avantaj. Doar în măsura în care această lărgire de orizont este transformată (de ei înșiși, pentru că nu poate fi decât o decizie personală și intimă) într-un argument pentru smulgerea rădăcinilor devine o tragedie, chiar dacă cel ce o trăiește nu este conștient de ea.

Ce cărți formatoare ați recomanda tinerilor?

Este o întrebare la care s-ar putea răspunde prin liste de sute de pagini. O să vă vorbesc doar despre o carte pe care am citit-o în ultimele zile, cu o bucurie și o emoție pe care aș fi fericită să o pot transmite și altora. Este vorba de un volum masiv, apărut la Humanitas, „Eminescu în amintirile contemporanilor”, editat de Cătălin Cioabă. N-aș fi crezut niciodată că mai pot afla atâtea lucruri noi despre Eminescu și nici că omul de dincolo de paginile marelui poet putea, după tot ce știam despre el, să mi se mai înalțe în ochi atât de tulburător. Nu pot să-mi imaginez o mai potrivită lectură și un mai mare dar, pentru un tânăr în căutare de modele, decât acest portret mozaicat din zeci de impresii proaspete și de cele mai multe ori emoționate din care se conturează destinul nu numai al unui geniu, ci și, oricât ar părea de uluitor, al unui sfânt.

Material publicat în numărul din acest an al revistei „Cuvinte către tineri”, editată de Mănăstirea Putna