Nu este altă cale de a-l cinsti pe Dumnezeu, decât în duh şi adevăr!

Hristos a Înviat!

În această duminică Biserica Ortodoxă o pomeneşte pe femeia Samarineancă care, după ce L-a întâlnit pe Mântuitorul Hristos, şi-a schimbat radical viaţa. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan descrie foarte amănunţit această întâlnire şi discuţie (Ioan 4, 5-42), dar aş vrea să accentuez doar două aspecte din această întâlnire, pomenită de plinătatea Bisericii deja de 2000 de ani.

Apropiindu-se de Fântâna lui Iacob, ucenicii îl văd pe Hristos vorbind unei femei necunoscute, şi se miră de aceasta, pentru că era foarte neobişnuit ca un bărbat să vorbească unei femei necunoscute. Această femeie ar putea fi căsătorită, iar discuţia cu o femeie căsătorită în lipsa soţului acesteia era privită de întreaga societate cu suspiciune, ca semn de flirt şi cale spre adulter. În ziua de azi mulţi nu doar intră în discuţii sociale nevinovate cu femei străine, ci chiar îşi permit glume, priviri, gesturi deocheate, iar societatea nu mai vede nimic rău în acest lucru. Etalonul purităţii şi a cumsecădeniei a suferit multe şi grave deraieri de la norma socială şi morală de acum 2000 de ani… Trimiţând-o după soţ, femeia îi spune că nu are soţ, iar Mântuitorul îi răspunde: „Bine ai zis că nu ai bărbat” (Ioan 4, 17), şi îi vorbeşte despre căderea ei spirituală şi trupească. Anume acest „Bine ai zis” o schimbă pe femeia din Samaria. Nu pentru că e bună starea ei, nu pentru că Hristos ar aproba-o şi ar susţine-o în viaţa de căsnicie nebinecuvântată – Biserica întotdeauna a numit acest lucru adulter, şi nu va numi niciodată desfrânarea altfel decât ceea ce este! Mântuitorul apreciază curajul Samarinencei de a spune adevărul.

Recunoaşterea adevărului este elementul esenţial în credinţă şi trăire duhovnicească. Oricât de adânc am cădea în groapa păcatului, oricât de mult ne-am întina în noroiul poftelor şi desfrânării, oricât de multe greşeli am face, Hristos ne îndeamnă să găsim în noi curajul şi tăria de a recunoaşte adevărul şi de a-l vădi – doar aşa ne vom putea transforma în vase curate şi potrivite pentru a încăpea Apa Vie pe care ne o dă Hristos.

Sfânta Tradiţie ne spune că numele acestei femei este Fotini, adică, Lumină. Multe din româncele noastre sunt numite în cinstea ei – Luminiţa. În tradiţia slavă acest nume este Svetlana, în limbile germanice – Fiona, în franceză – Claire. Toate acestea reflectă o singură etimologie – lumină. Femeia Samarineancă a fost numită anume Lumină, în cinstea Celui Care a luminat-o, în cinstea Celui care este Lumina tuturor. Însuşi Hristos ne îndeamnă: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Toţi suntem îndemnaţi să purtăm lumina lui Hristos şi să vestim tuturor Învierea şi mântuirea. Nu este altă cale de a-l cinsti pe Dumnezeu, decât în duh şi adevăr!

Anume aceasta a şi făcut Sfânta Samarineancă Fotini. Ea a alergat imediat în cetate ca să le împartă Vestea cea Bună tuturor – că a venit Hristos, că a schimbat-o pe ea şi că va schimba întreaga lume, pentru că nu poate lumea să-l cunoască pe Hristos şi să rămână neatinsă, neschimbată, indiferentă…

Prin exemplul viu al acestei femei – care odinioară a fost un vas nepotrivit, dar fiind atinsă de Dumnezeu, a fost sfinţită, purtându-i Lumina – suntem şi noi îndemnaţi să mergem şi să propovăduim tuturor, până la marginile pământului. Începând cu casele noastre proprii… Să ne aducem copiii la biserică. Să-i schimbăm pe colegii de birou, pe vecinii din mahala, pe toţi cei din jur. Începând de la noi înşine – pentru că nu poţi să-l luminezi pe cineva, dacă tu însuţi eşti acoperit de negreaţă şi impuritate. Hristos ne îndeamnă să trăim astfel, încât toţi cei din jurul nostru să-l vadă pe Dumnezeu reflectat în ochii noştri. Ca ei să zică – „Vreau şi eu să fiu ca Ion, Nicolae, Luminiţa. Vreau şi eu să fiu Creştin!”

Pr. Constantin Cojocaru