Nu priviţi lucrurile la suprafaţă…

Din articolul: Stranie, dar, totuşi, cunoscută:

Călătoria mea spre Biserica Ortodoxă 

de Mitropolitul Kallistos Ware de Diokleia

Şi totuşi, mai aveam un motiv foarte puternic pentru a nu mă grăbi. Dacă Ortodoxia este singura Biserică a lui Hristos pe pământ, mă întrebam, cum se face că această Biserică Ortodoxă în Occident este în aparenţă atât de etnică şi naţionalistă, atât de puţin interesată în orice formă de mărturie misionară, atât de fragmentată în „jurisdicţii” paralele şi adesea conflictuale?

În principiu, Ortodoxia, desigur, spune absolut clar că ea este adevărata Biserică. Citeam în mesajul delegaţiei ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor din Evanston (1954):

În concluzie, noi suntem înclinaţi să declarăm convingerea noastră profundă că doar Sfânta Biserică Ortodoxă a păstrat întreagă şi intactă „Credinţa transmisă odinioară sfinţilor”. Nu este din cauza meritului nostru uman, ci pentru că Dumnezeu binevoieşte să păstreze „comoara Sa în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este de la Dumnezeu şi nu de la noi” (2 Cor. 4, 7). (In Constantin G. Patelos, The Orthodox Church in the Ecumenical Movement. Documents and Statements 1902-1975 (Geneva: World Council of Churches, 1978), 96.)

Presupun că părintele Gheorghe Florovsky a participat activ la scrierea acestui mesaj fin. Păcat că delegaţii ortodocşi la ultima reuniune a CMB nu au vorbit la fel de ferm!

Şi, totuşi, mi se părea că există o prăpastie de netrecut între principiile şi practicile ortodoxe. Dacă ortodocşii într-adevăr se cred unica şi adevărata Biserică, atunci de ce ei pun astfel de obstacole în calea eventualilor convertiţi? În ce sens Ortodoxia este cu adevărat „una”, dacă, de exemplu, doar în America de Nord sunt cel puţin nouăsprezece diferite „jurisdicţii” ortodoxe, cu nu mai puţini de treisprezece episcopi doar în New York? Aceasta era situaţia în anul 1960, conform datelor din broşura „Parohiile şi Clerul Bisericilor Ortodoxe şi altor Biserici Orientale în America de Nord şi de Sud, împreună cu Parohiile şi Clerul Bisericii Naţionale Catolice a Poloniei, 1960-1961”, de Episcopul Lauriston L. Scaife şi publicată de Comisia Mixtă de Cooperare cu Bisericile Orientale şi Convenţia General a Bisericii Episcopale Protestante. Nu am inclus în calculele mele bisericile ne-Calcedoniene. Aceste publicaţii conţin nişte fotografii extraordinare. Unii din prietenii mei anglicani spuneau că Biserica Ortodoxă nu mai este mai unită decât comuniunea Anglicană, iar în unele privinţe este chiar mai dezbinată; şi dacă eu voi pleca, atunci voi da vrabia din mână pe cioara de pe gard!

La acel moment, m-au ajutat cuvintele lui Vladimir Lossky:

Câţi au recunoscut în „omul suferinţelor” pe Fiul lui Dumnezeu Cel Fără De Ani? Este nevoie de a vedea plinătatea acolo, unde ochiul superficial percepe doar limitări şi insuficienţă… Noi trebuie să primim „nu duhul lumii, şi Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu” (1 Cor. 2, 12). Noi trebuie să fim în stare să recunoaştem victoria dincolo de păruta înfrângere, pentru a discerne puterea lui Dumnezeu care se desăvârşeşte în slăbiciune, adevărata Biserică în cadrul realităţii istorice. Teologia Mistică a Bisericii Orientale, 245-46.

Privind situaţia empirică a Ortodoxiei secolului douăzeci în Occident, eram într-adevăr dezorientat de aparenta „cădere” şi „slăbiciune”; şi nici ortodocşii nu negau aceste lucruri. Însă, privind mai profund, am reuşit să văd „adevărata Biserică în cadrul realităţii istorice”. Îngustimea şi intoleranţa etnică a Ortodoxiei, oricât de înrădăcinate ar fi, nu fac parte din esenţa Bisericii, ele nu sunt decât distorsionare şi trădare a naturii adevărate (bineînţeles, există şi aspecte pozitive în naţionalismul Creştin Ortodox). Cât despre pluralismul jurisdicţional al Bisericii Ortodoxe din Occident, acesta îşi are cauzele istorice specifice; liderii ortodocşi de cea mai profundă gândire mereu l-au tratat drept o simplă stare provizorie, un fenomen temporar şi tranziţional.

Mai mult, există o deosebire evidentă între schismele ce prevalează în Anglicanism şi diviziunile pe care le-am aflat în Ortodoxie. Anglicanii sunt uniţi (în mare măsură) în organizaţia externă, dar sunt foarte divizaţi în convingeri şi forme de cult. Ortodocşii, pe de altă parte, sunt divizaţi doar ca organizaţie externă, dar sunt ferm uniţi în credinţă şi cult.

Şi iată, stând la această răscruce, am primit o scrisoare elocventă din partea unui preot ortodox englez care slujea în India şi cu care corespondam la acel moment, arhimandritul Lazar (Moore). Părintele scria cu privire la Biserica Ortodoxă:

Trebuie să vă preîntâmpin că forma exterioară a Bisericii [a Bisericii Ortodoxe] este de-a dreptul jalnică, într-un cuvânt, răstignită; există foarte puţină cooperare sau coordonare dintre diferite entităţi naţionale, puţină aplicare şi apreciere a bogăţiei noastre duhovniceşti, puţin spirit misionar şi apostolic, se acordă puţină atenţie situaţiei sau necesităţilor timpurilor noastre, este puţină generozitate sau eroism, sau adevărată sfinţenie. Dar iată sfatul meu: nu priviţi lucrurile la suprafaţă… Scrisoarea din 11 aprilie 1957.

Am încercat să urmez sfatul părintelui Lazăr. Privind dincolo de căderile externe şi vizibile ale Ortodoxiei, am crezut în „cele ce nu se văd” (2 Cor. 4, 18) – în unitatea ei fundamentală, în întregimea covârşitoare a Tradiţiei sale doctrinale, liturgice şi spirituale.

Pentru a intra în casa Ortodoxiei a trebuit să bat la o uşă concretă. Ce „jurisdicţie” să aleg? Eram atras puternic de Biserica Rusă din Exil – Bisirica Ortodoxă Rusă din afara Graniţelor (ROCOR), aşa cum ea este adesea numită astăzi. Îndeosebi, am admirat fidelitatea sa pentru moştenirea liturgică, ascetică şi monastică a Ortodoxiei. Încă fiind băiat de şaisprezece ani, am citit cartea autoarei Helen Waddell, Părinţii Pustici (The Desert Fathers), şi de atunci am devenit fascinat de istoria monastică a Orientului Creştin. Am aflat că majoritatea mănăstirilor din emigraţia Ortodoxă aparţineau Bisericii Ruse din Exil. Am vizitat două mănăstiri de maici ale ROCOR: Mănăstirea Bunei Vestiri din Londra şi Mănăstirea Maicii Domnului de Lesna din suburbia Parisului. În ambele aşezăminte am fost primit cu multă căldură şi ospitalitate. De asemenea am admirat felul în care Biserica Rusă din Exil şi-a venerat Noii Mucenici şi Mărturisitori care au suferit în urma jugului sovietic. Însă, pe de altă parte, mă deranja izolarea canonică a Sinodului din Exil. În anii 1950 această separare încă nu era atât de pronunţată, precum a devenit cu timpul, pentru că în acea vreme încă exista comuniune regulată dintre clerul Bisericii Ruse din Exil şi episcopii şi preoţii Patriarhiei Ecumenice. Însă cu timpul, Biserica Rusă din Exil a devenit tot mai izolată de Ortodoxia universală, şi acest lucru m-a deranjat mult.

Dacă în Britania ar fi existat o dioceză rusă a Patriarhiei Ecumenice, cum a fost în Franţa, eu, probabil, aş fi aderat la ea. Dar lucrurile erau de altă natură: unica alternativă rusă Bisericii din Exil a fost Patriarhia de la Moscova. În Occident, această patriarhie avea astfel de membri iluştri, precum Vladimir Lossky la Paris, părintele Vasile Krivoşein la Oxford, părintele Antonie Bloom (Mitropolitul de Suroj) la Londra. Însă mi se părea imposibil să aparţin unei Biserici Ortodoxe conduse de episcopii controlaţi de regimul comunist, care în mod regulat înălţau laude lui Lenin şi Stalin şi care nu puteau să-i recunoască pe Noii Mucenici persecutaţi de bolşevici. Nici într-un caz nu doream să-i judec pe credincioşii de rând din Uniunea Sovietică; ei trăiau în condiţii de persecuţie grea, pe când eu – nu; nici nu cred că în situaţia lor eu aş fi manifestat oarecare tărie eroică de care ei au dat dovadă. Şi totuşi, trăind în afara lumii comuniste, eu nu puteam subscrie afirmaţiilor ierarhilor Patriarhiei Moscovei, făcute în numele Bisericii. Cum mi-a spus un preot al Bisericii Ruse din Exil, Protoieretul Gheorghe Şeremetev, „Într-o ţară liberă noi trebuie să fim liberi”.

În pofida dragostei mele pentru spiritualitatea rusă, am înţeles că cea mai bună cale pentru mine este să ader la episcopia greacă din Anglia a Patriarhiei Ecumenice. Fiind clasicist, cunoşteam bine limba greacă a Noului Testament şi greaca bizantină, însă la acest moment încă nu studiasem Slavona Veche Bisericească. Alăturarea la Patriarhia Ecumenică avea să mă scutească de nevoia de a alege între grupurile rivale ale Bisericii Ruse, în timp ce eu puteam să menţin relaţiile mele de prietenie personală cu membrii Patriarhiei Moscovei şi cei ai Bisericii din Exil. Şi ceea ce era mai important, Constantinopolul a fost Biserica – Mamă de la care Rusia a primit credinţa creştină, iar scopul căutărilor mele Ortodoxe a fost anume reîntoarcerea la sursă. De asemenea, consideram că realizarea unităţii organizaţionale a Bisericii Ortodoxe în Europa Occidentală era posibilă doar cu protecţia pastorală a Tronului Ecumenic.

Deci, m-am întors la episcopul Iacob de Apamea, şi spre marea mea uimire, de data aceasta am fost primit aproape imediat. Este adevărat că el m-a prevenit, „Vă rog să înţelegeţi că noi niciodată, în nicio condiţie, nu vă vom hirotonisi preot; noi avem nevoie doar de greci”. De fapt, am fost hirotonit în 1966, peste opt ani după ce am fost primit în Ortodoxie, de către Mitropolitul (iar mai târziu Arhiepiscopul) Atenagora II al Thyateirei, care a sosit în Marea Britanie în anul 1963/64. Acest lucru nu m-a preocupat, pentru că eram bucuros să las în voia Domnului grija viitorului meu. Atunci am fost foarte bucuros că uşa în sfârşit s-a deschis; nu aveam nicio dorinţă de a înainta careva condiţii. Am privit acceptarea mea în Ortodoxie nu ca un „drept” oarecare, nu ca ceva ce puteam „revendica”, ci ca un simplu şi nemeritat dar al milei lui Dumnezeu. Am simţit fericire lină atunci când Episcopul Iacob l-a desemnat pe părintele Gheorghe Şeremetev să-mi fie duhovnic, deci, aveam posibilitatea să rămân aproape de Biserica Rusă din Exil.

Aşa am ajuns la destinaţia călătoriei mele; sau, mai exact, la o nouă etapă decisivă în călătoria pe care am început-o în adolescenţă şi care, prin mila lui Dumnezeu, mă va duce spre eternitate. Puţin timp după Paştele din 1958, în Vinerea Săptămânii Luminate, de Praznicul Icoanei Maicii Domnului „Izvorul Tămăduirii”, eu am fost primit în Ortodoxie prin ungere cu Sfântul Mir, de către Episcopul Iacob, la Catedrala Greacă Sf. Sofia din Bayswater, Londra. În sfârşit am ajuns.

Părintele Lazăr m-a preîntâmpinat că voi afla în Biserica Ortodoxă „puţină generozitate sau eroism sau adevărată sfinţenie”. În retrospectivă, când deja au trecut peste patru decenii din viaţa mea în sânul Ortodoxiei, pot spune că el a dat dovadă de prea mult pesimism. Fără îndoială, mi s-a dăruit mult mai multă fericire decât am meritat, de fapt, în Ortodoxie am fost tratat cu multă căldură şi prietenie, şi cu dragoste compătimitoare oriunde am mers, şi am avut fericirea şi privilegiul de a cunoaşte pe sfinţi încă în viaţă pământească. Cei care mi-au prezis că devenind ortodox eu mă voi rupe de neamul meu şi cultura lui s-au înşelat amarnic. Sunt convins că îmbrăţişând Ortodoxia eu nu am devenit mai puţin englez, ci, dimpotrivă, mai mult şi mai adevărat. Eu am redescoperit rădăcinile antice ale spiritualităţii mele englezeşti, deoarece istoria creştină a poporului meu îşi are obârşia mult mai înainte de schisma dintre Occident şi Orient. Îmi duc aminte de o discuţie cu doi greci, curând după convertirea mea. „Îmi imaginez, cât de greu îţi este”, a spus primul, „să fi părăsit Biserica părinţilor tăi”. Însă cel de-al doilea mi-a spus, „Tu nu ai părăsit Biserica părinţilor tăi, tu te-ai întors în ea”. El avea dreptate.

Viaţa mea în Ortodoxie nu întotdeauna a fost „rai pe pământ”. De foarte multe ori am trăit descurajare profundă; dar oare Însuşi Hristos nu a spus că ascultarea înseamnă purtarea crucii? Şi totuşi, acum, când au trecut deja 48 de ani, pot spune cu toată tăria mea că viziunea pe care am avut-o despre Ortodoxie la acea Slujbă a Privegherii din 1952 a fost una sigură şi adevărată. Nu am fost dezamăgit.

Vreau să fac o singură apreciere: ceea ce nu am putut cunoaşte atunci, în 1952,  dar acum văd mult mai clar, este anume natura profund enigmatică a Ortodoxiei, multiplele ei antiteze şi polarităţi. Paradoxul vieţii ortodoxe în secolul douăzeci, după cum a formulat părintele Lev Gillet – el însuşi, un occidental care a făcut o călătorie spre Ortodoxie:

„O, stranie Biserică Ortodoxă,  atât de săracă şi atât de slabă… păstrată ca prin minune, prin atâtea vicisitudini şi lupte; Biserică a contrastelor, atât de tradiţională, şi, în acelaşi timp, atât de liberă, atât de arhaică, şi atât de vie, atât de ritualistică, şi, totuşi, atât de personal angajată; Biserică unde perla Evanghelică cea de mare preţ este păstrată cu atâta sfinţenie – şi, totuşi, adesea menţinută sub un strat de praf… Biserica ce atât de deseori s-a dovedit a fi incapabilă de acţiune, şi totuşi, care ştie ca nimeni altul să cânte bucuria Paştelui! Părintele Lev Gillet, în Vincent Bourne, La Quête de Vérité d’Irénée Winnaert (Geneva: Labor et Fides, 1966), 335

Nu sunt sigur că cineva a vorbit vreo dată mai exact despre acest subiect.

Tradus din engleză

de preotul Constantin Cojocaru