Nu vă lăsaţi slăbănogit de jale

E dureros când moare cineva. Iată, şi Dumneavoastră vestiţi că v-a murit soţia, vrând să spuneţi prin asta că s-a întâmplat un necaz cumplit. La noi a luat naştere ciudata credinţă că moartea e ceva înfricoşător. Dar ea, de fapt, ce este? Este ca trecerea dintr-o odaie în alta sau din orice alt loc în altul… Şi soţia Dumneavoastră este vie, la fel ca înainte, doar că trăieşte în alt fel.

Ea îşi aduce aminte de soţul său iubit, şi de copii, şi de ceilalţi casnici, şi este lângă voi atunci când îi dă voie Stăpânirea de dincolo. De obicei oamenii îşi zic: „Au îngropat-o în pământ, sărăcuţa; acolo-i umezeală şi întuneric, vai-vai…” Dar ea nu este în pământ, e lângă voi; se uită la cei ce plâng şi clatină din cap: „De ce plâng oare? Dincolo e mai bine…”. Dacă i s-ar propune să se întoarcă pe pământ la soţul ei, pentru nimic nu s-ar învoi, fiindcă asta ar însemna să se întoarcă în trup, iar acest lucru ar fi atât de neplăcut pentru ea… Lucrul pentru care trebuie să vă faceţi griji e starea sufletului ei. Dacă a murit spovedită şi împărtăşită, intrarea ei dincolo este reuşită. Dacă n-a reuşit să se spovedească şi să se împărtăşească înainte de moarte, amintiţi-vă că a primit de atâtea ori aceste Taine, că este fiică a adevăratei Biserici a lui Hristos, care e trupul Lui… Ce este de făcut?

Cei răposaţi au de înfruntat în scurtă vreme trecerea prin vămi. Acolo va avea nevoie de ajutor! Stăruiţi asupra acestui gând, şi veţi auzi strigătul ei către Dumneavoastră: „Ajutor!” Iată spre ce trebuie să vă îndreptaţi toată luarea-aminte şi toată dragostea pentru ea. Eu cred că cea mai lucrătoare mărturie a acestei dragoste va fi dacă începând cu clipa ieşirii sufletului, Dumneavoastră, vă veţi adânci în rugăciune pentru ea, fiindcă se află într-o nouă stare, în nevoi noi şi neaşteptate. După ce veţi fi început astfel, strigaţi neîncetat către Dumnezeu, rugaţi-L să-i dea ajutor de-a lungul celor şase săptămâni şi în continuare…  Nu uitaţi că aşa trebuie să faceţi… Iată, aceasta este dragoste! Şi eu voi face astfel, şi copiii voştri trebuie să facă astfel…

Trebuie să ne supunem judecăţilor lui Dumnezeu. Şi noi vom apuca pe aceeaşi cale. Este calea de obşte a tuturor. Oricum, moartea unui om apropiat ne loveşte, şi ni se pare că toţi cei care mor, mor năprasnic. Dumneavoastră rămâneţi aici pentru a termina educarea şi aranjarea copiilor, iar ea pleacă, şi acolo – lucru trebuincios şi cu putinţă – va face pregătiri pentru reîntâlnirea cu voi.

Daţi firii datoria cuvenită: jeliţi o vreme, plângeţi o vreme, apoi la treabă

Fiţi bărbat tare. Întăriţi-vă inima; sus capul! Ea e în altă parte. La fel de vie ca acum. în primele ceasuri şi zile după moarte va fi lângă Dumneavoastră. Nu va vorbi, nici nu o veţi putea vedea, dar va fi acolo… Pricepeţi asta.

Noi, cei care rămânem, plângem pentru cei plecaţi, dar starea lor de dincolo e mai uşoară, mai bucuroasă. Cei care au murit şi s-au întors apoi în trup l-au socotit ca pe o locuinţă foarte lipsită de confort. La fel se va simţi şi sora. Ei îi va fi mai bine dincolo, în timp ce noi ne omorâm cu firea, de parcă i s-ar întâmpla nu ştiu ce necaz. Ea vede şi, pesemne, se minunează. Întrebarea Dumneavoastră: “Şi acum, ce voi face eu?” este foarte serioasă. Dumnezeu va rândui în tot chipul cele de folos! însă trebuie să nu vă lăsaţi slăbănogit de jale şi să nu puneţi capul prea adânc în piept! Mai bine v-aţi reface rânduiala vieţii de zi cu zi. Chiar dacă suspinaţi din când în când, trebuie să vă împliniţi slujirea fără oprire. Să vă binecuvânteze Domnul! Domnul să vă mângâie! Mântuiţi-vă!”

Din  “Mântuirea în viaţa de familie”, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Cartea Ortodoxă 2004