O dragoste învingătoare de moarte

Vișinul. E tot ce mă ține în viața aceasta. E singurul care-mi ascultă și sprigină singurătățile. E unicul care-mi cunoaște voile toate pe dinafară. E prietenul.E stăpînul.E rugăciunea. E păcatul. E iubirea.E Ana. E Țara.E tot ce este și sînt. E clipa mea de vecie.

E vișinul meu . Iată-l iarăși, ca o vedenie, cu toate păcatele mele înflorite.Știți cît l-aștept?.De mii de ani. Știți cît mă gătesc de-ntîlnirea cu el? De o viață.Știți că păcatul înflorește și el, chiar la geam? Aflați chiar acum.

E vișinul meu, învingătorul de moarte. Vreți, mergeți cu mine, la Țigănești împreună cu el.Nu vreți, așteptați-vă vișinul vostru.Pentru că în viața asta contează doar așteptările.Cele de la Londra. Cele de la prieteni. Cele de la iubite. Toate așteptările lumii, care se-adună într-o zi într-un vișin și vestesc iubirea cea mare a inimii, care ne soarbe pe toți.

* * *

E primăvară și odată cu ea, cu primăvara aceasta extraordinară, ridică capetele toate colitele și toate gastritele.La urma urmelor, le place și lor toamna și sînt prietenele mele.Așa că le iau grămăjoară și mă duc cu ele la încă o prietenă a mea, un medic de la ”Toma Ciorbă„ care te scoate din orice necaz.Acolo un rînd chilometric și viața mustește din plin.Lume de peste lume.Deputați. Vameși.Avocați. Și toți peste rînd. Un iad din care o țigancă,spriginită de ușă, își dresează odrasla și strigă: ”Tași cî ti ușid!” ”Fa, ti las șî mă duc!„ – se izbește la ea țiganul. ”Nebunule!„ – strigă la el țiganca. Nu e clar cine-i nebun.Cel care vine sau cel care pleacă. Cel care trece peste rînd sau cel care așteaptă.Cel care a furat miliardul sau cel care plătește miliardul. Cel care striigă sau cel care tace. Asta e țara ,l-am tot ținut în cireș, cu papionul la gît, o vară întreagă, îmi zic, și iată că nebunul , cu buzunarele pline de sîmburi, a coborît și-mpușcă cu praștia din Parlament:”Vin rușii!„ E groază.E viață și moarte.Așa că, sărmana prietenă, aleargă mereu de la cabinet în salon. Și din salonul cu muribunzi iarăși la cabinet Poate salvează țara. Abea pe-nserat am intrat și eu. ”Te superi?” – îmi zice.”Deloc, – îi răspund,- Domnul ce-a zis? Cel din urmă va fi primul !” Rîde :„Fără tine pe lumea aceasta ar fi greu de trăit.” 

Eu zic că pe lumea aceasta ar fi greu de trăit , într-adevăr, dar fără un alt medic și alt prieten al meu, doctorul Groza de la Institutul Republican de Pneumologie, un remarcabil chirurg și un mare om. Cu ani în urma am urmat la el o procedură care a durat aproape o jumătate de an. Nu știu dacă am trecut vtreo dată printr-o experiență mai neplăcută și mai dureroasă decît acea procedură. Uneori se întîmpla să-l aștept cîte o zi întreagă.Este greu să zic cine avut mai multă răbdare, eu sau el la procedurile acelea , dar nu s-a întîmplat niciodată să nu vină. Mereu ocupat, întra în sala de operații, mă așeza pe scaun și-mi zicea: „Rabdă! „Așa că  uitîndu-mă la un un bătrîn livădar cum plantează în mod absurd , peste gard, un puiet de platan,i-am zis într-o zi disperat: „Gata! La ce bun!” După care, cîntărindu-și răbdările ,cu măsura absurdului mi-a zis hotărăt:”Oprerăm!„ De atunci au trecut vreo teisprezece sau cinsprezece ani și telefonul lui n-a fost niciodată închis pentru mine.De atunci eu am fost primul la cabinetul și inima lui, noapte sau zi, pe timp de furtună sau soare. E primăvară deci și uitîndu-mă cu ochii deschiși la minunea aceasta de platan din ograda vecinului, cu miriade de frunze și șanse în creștet, îmi dau seama că pe lumea aceasta există doar o singură putere care mă poate ajuta să-l smulg și să-l pun la mine în gradină, măcar pentru o noapte, măcar pentru o secundă, după care vecinul să mi-l ia înapoi supărat și eu să rămin doar cu vișinul ,cu o nemăsurată voință și pofta de viața în țara aceasta absurdă… Doctorul Groza.
                                                                           * * *
Editura ”Humanitas„ mi-a expediat un e-mail:”Acum, la 99 de ani, Neagu Djuvara lucrează la noua sa carte”.Așa este, după 17 cărți publicate și 500 000 exemplare vîndute celebra personalitate rememorează „o dragoste poloneză„ și cere:” Un bătrîn scriitor trebuie lăsat să-și scrie ultima sa carte!„ Tatăl meu , înainte de plecare,pe patul durerii, și-a amintit și el despre o dragoste bucureșteană .„Dacă aș fi rămas la cai, în București…” -mi-a zis el și-a oftat adînc, din rărunchi.Ce-o fi vrut să spună oful aceala: că i-a mai trecut din dureri? Că o dragoste mare,indiferent a unui grăjdar sau bătrîn scriitor,trăită pînă la capăt este învingătoare de moarte? 

Ion Bradu

http://braduion.blogspot.md/