O poveste impresionantă a scriitorului român care e mut, orb şi surd. A terminat facultatea cu brio, ştie cinci limbi străine şi e un sculptor desăvârşit

Clujeanul Vasile Adamescu (68 de ani) are o poveste de viaţă cutremurătoare: este surd, mut şi orb de la vârsta de doi ani, iar în ciuda acestor probleme de sănătate este considerat al treilea om din lume care a scris o carte. Căsătorit de două ori, bărbatul a reuşit să înveţe şi patru limbi străine, a terminat cu brio Facultatea de Psihopedagogie şi a studiat desenul şi sculptura, pe care le practică cu un talent aparte.

Nu ar fi nimic neobişnut dacă scriitorul Vasile Adamescu ar putea să vadă, să audă sau să vorbească. Toate aceste simţuri i-au dispărut, însă, încă de când avea doi ani, din cauza unei meningite netratate corespunzător. Clujeanul nu şi-a pierdut speranţa şi a urmat o viaţă în care, în ciuda tuturor problemelor de sănătate, şi-a propus să îşi îndeplinească toate visele.

Ultimul vis realizat şi l-a prezentat, miercuri seară, la Timişoară, odată cu prezentarea cărţii sale autobiografice „Înfruntând viaţa”. La eveniment, scriitorul clujean a uluit, pur şi simplu, asistenţa. Este al trelea om din lume lipsit de cele trei simţuri – al văzului, auzului şi al vorbirii – care scrie o carte. Primii doi au scris, însă, cărţi de specialitate, în timp ce Adamescu şi-a aşternut pe hârtie povestea de viaţă.

„Citeşte” literele care i se scriu pe mâini
„M-am născut la 5 septembrie 1944, în comuna Borcea, din judeţul Ialomiţa. Părinţii mei erau ţărani săraci. Pe la vârsta de doi ani, mama a murit după o banală răceală. Apoi s-a abătut şi asupra mea o mare nenorocire. Am adormit pe prispă în timp ce familia era la câmp, iar la un moment dat a căzut o ploaie rece de toamnă. Din caza ei am răcit. La aceea vreme, leacurile băbeşti erau la modă, iar bunica a încercat să mă trateze după cum ştia. După câteva luni, am început să-mi pierd cele mai elementare simţuri, văzul şi auzul”, îşi începe povestea Vasile Adamescu.

Vasile Adamescu a învăţat să comunice cu cei din jur cu ajutorul unui sistem tactil inedit: i se scriu în palmă litere de tipar. Reuşeşte, însă, să descifreze cuvintele indiferent pe ce parte a corpului este scris. Adamescu „traduce” ce i se spune şi dacă se scriu literele pe spate.

„Până la 11 ani, am stat în întuneric şi tăcere. Primele semne învăţate erau de la fretele meu, pentru a cere mâncare. Când îmi era foame, puneam mâna la gură şi la burtă, iar când îmi era sete, duceam degetul mare spre gură. La Şcoala de nevăzători din Cluj am învăţat să vorbeasc, să scriu, să citesc în Braille. Am terminat liceul cu media 9,33, iar apoi, deşi ştiam câteva meserii, am ţinut să mă duc la facultate. Am făcut Psihopedagogia, pe care am terminat-o, în anul 1977, cu nota 9,75”, a explicat Vasile Adamescu, prin intermediul unui interpret.

„Super-omul” simte şi cele mai mici vibraţii
Lipsit de simţurile elementare, Vasile Adamescu a dezvoltat alte simţuri, pe care omul obişnuit nu le utiliezează: cel tactil şi vibratil. Are o sensibilitate deosebită la mediul înconjurător, simte chiar şi cele mai fine vibraţii, motiv pentru care a şi fost numit „super-om”.

„Dacă ţin mâna pe masă şi cineva vorbeşte tare într-o încăpere, eu ştiu acest lucru. Simt vibraţiile paşilor pe podea, dar şi dacă cineva bate la uşă”, afirmă Adamescu, care a devenit profesor la aceeaşi şcolă la care a învăţat ca elev. Aici a lucrat timp de aproape 30 de ani.

„Merg foarte mult la simpozioane în afara ţării, astfel că am nevoie de aceste limbi străine”, adaugă Adamescu. În fiecare duminică, Vasile Adamescu merge la biserică. El a învăţat fiecare moment al slujbei, ştie toate rugăciunile pe care le spune preotul. „Ştiu că sunt în biserică după mirosul de tămâie. La fel ştiu şi dacă intru într-un magazin, o fizerie, o tutungerie. Îmi dau seama unde sunt după miros”, susţine Vasile Adamescu.

Vasile Adamescu a fost căsătorit de două ori iar marele său regret este că nu a reuşit să facă copii. „M-am căsătorit prima dată când aveam 33 de ani. Cu Maria am fost căsătorit timp de 22 de ani. Ea a murit, lângă mine, în casă. Am simţit că nu e bine, că se simte rău. Înainte ca Dumnezeul să mi-o ia, am simţit că a paralizat la o mână. Apoi am simţit cum s-a stins, cum şi-a dat ultima suflare. După ce a murit, m-am pus în genunchi şi m-am rugat”, a povestit Adamescu. Al doilea mariaj nu a durat mult. Corina era cu 15 ani mai tânără decât el, însă, datorită neînţelegerilor, au divorţat după doar trei ani. Cele două foste soţii ale scriitorului clujean nu aveau niciuna dintre problemele medicale ale lui Adamescu.