O ţară are valoarea pe care o au oamenii ei

Partea cea mai importantă a unei păşuni este iarba; a unui ogor, grâul; iar a unei grădini, legumele care cresc în ea. Nimeni nu se va lăuda cu gardul păşunii mai mult decât cu calitatea ierbii care creşte în ea.

Nici mai mult cu şopronul ridicat la marginea ogorului, mai mult decât cu grâul care creşte pe el. Şi nici mai mult cu şanţurile de irigare ale grădinii, decât cu legumele care se fac în ea. Aşadar, de ce oare se laudă unii oameni cu ţările lor, adică cu calitatea şoselelor din ţara lor, cu buna administraţie a graniţelor lor, şi a oraşelor şi satelor lor, adică în general cu ceea ce – prin comparaţie cu însăşi recolta, adică omul – nu e mai important decât gardul păşunii, şopronul ogorului sau şănţuleţele de irigare a grădinii?

Nu oamenii unei ţări există de dragul acelei ţări, ci ţara trebuie să existe de dragul oamenilor din ea. Hristos nu a venit să mântuiască diviziuni administrative, ci a venit să mântuiască oameni. O ţară are valoarea pe care o au oamenii ei. Căci ce folos au oamenii cei răi de la ţara lor cea mare? Doar mulţimea spinilor din întinsele ogoare.

Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 20 februarie, Sfântul Nicolae Velimirovici