Odă mamei

În căsuța de la țară
Pe băncuța de la poartă
Ştergând ochii cu năframa,
O măicuță stă şi-aşteaptă..

Cine ştie câte lacrimi,
Sunt ascunse in năframă
Şi câtă iubire-ncape,
Într-o inimă de mamă ..?

Plânge inima, suspină,
De-ai putea să storci naframa;
Griji, nevoi, suspin şi teamă,
Toate la trăieşte mama.

Cât efort si câtă trudă,
Numai tu măicuță ştii,
Cât munceai şi zi şi noapte,
Să hrăneşti, să creşti copii..

Numai luna poate spune,
Despre toată truda ta,
Când lucrai târziu în noapte,
Geamul, ea ți-l lumina.

La războiul de țesut,
Rămâneai când mă culcam,
Dimineața-n zorii zilei,
Tot acolo te găseam..

Cât de greu ți-o fi fost oare
Cât dormeai tu într-o noapte
Şi cum mamă este somnul
Cand îl dormi mai mult pe coate?

Perna ta de-ar vorbi, oare,
Ce secrete-ar putea spune,
Ce dureri ascunde-ntrânsa,
Şi câtă amărăciune……?

Împărțeai cu noi pânița,
Gura sobei, frigul , gerul,
Dar acum că sunt departe,
Câte-un telefon şi….cerul..

Mai sunt uneori momente,
Când mă-mpiedic şi mi-e greu
De ce eşti aşa departe,
Unde e umărul tau….?

De-ai fi împărat sau rege,
Preşedinte, om de seamă,
Esti sărac pe lumea asta,
Dacă n-ai cui spune….Mamă!

Domnul a creat pământul,
Cerul, apele şi toamna.
N-ar fi fost desăvârşite,
De n-ar fi creat şi mama!

In căsuța de la țară,
Unde am crescut şi eu,
Mama stă la gura sobei,
De vorbă cu Dumnezeu.

Şi o spun cu îmndrăzneală,
Caci prea bine mi-am dat seama:
Cel mai Sfânt cuvânt din lume,
După Dumnezeu, e Mama!

Licuța Pântia