Omul mărturisit e luminat la minte şi liniştit şi câştigă din nou nevinovăţia

Sufletul-fecioară e cel care are parte de crinul bunei vestiri a naşterii lui Hristos în noi…

Pe măsură ce sporeşte în noi lumina cea dumnezeiască a cunoştinţei, pe aceeaşi măsură vedem câtă stricăciune ne­-am făcut în vremea necunoştinţei. Aşa se face că, sub lucrarea Sfântă a Harului, ne vedem cei mai mari păcătoşi. Ne vedem, nu numai zicem! Sfinţii sunt nişte păcătoşi convinşi de păcatele lor. Cei desăvârşiţi nu simt numai spinul păcatelor lor, ci găsesc în ei înșiși toate păcatele oamenilor. Deci, la aceste două măsuri aduce Dumnezeu pe cei ce L-au primit: la o mare dragoste şi la un adânc de smerenie.

Dumnezeu ne iartă uşor, însă noi, fiind uşuratici şi scurţi la minte, trebuie să câştigăm cu osteneală sau cu nevoinţă iertarea lui Dumnezeu. Vinovăţia ne-o iartă Dumnezeu îndată după mărturisire. Omul mărturisit e luminat la minte şi liniştit şi câştigă din nou nevinovăţia. Celălalt, întunecat şi îndărătnic, şi mai rău se afundă. Foarte mari târcoale dă vrăjmaşul în jurul celor ce se ispăşesc, ca să-i scoată din calea mântuirii, ispitindu-i să nu se smerească, ci să-şi apere „onoarea”.

Totuşi, de ce îngăduie Dumnezeu aşa palme peste faţa dreptului? Nouă, celor păcătoşi, pe calea ocărilor ne aduce aminte păcatele noastre neştiute şi nemărturisite, ca să ni le mărturisim. Dacă ni le-am cunoaşte, ne-ar fi mai uşoară ispăşirea, dar dacă nu ni le cunoaştem, ni se pare în ochii noştri că suntem drepţi şi nu răbdăm cele ce ne vin asupra cu rânduiala lui Dumnezeu. Drept aceea, când auzi pe oarecine îngrămădindu-te de ocări şi blesteme, nu te pripi cu mintea şi nu sări cu gura răspunzându-i cum nu trebuie, ci zi ca David: „pentru păcatele mele, Domnul i-a poruncit să mă blesteme”.

Din Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, p. 25-26