Osteneala pentru suflet să nu întârzie!

Se cere a spori atenţia faţă de suflet îndată de cum vrăjmaşul porneşte atacurile sale insistente asupra fiinţei omeneşti. Din învăţăturile credinţei creştin-ortodoxe aflăm că aceasta, de fapt, se întâmplă cu începere de la vârsta de 7 ani.

Deci şi apărarea de răutăţi trebuie să nu întârzie. Cu cât mai devreme acestora li se va da riposta cuvenită, cu atât mai lesne va fi să scape omul de ele. Măsurile adecvate luate la timp sunt chezăşia oricărui succes. Oricine ştie asta, că e învăţătură bună, însă nu oricine o aplică în mod practic, procedând aşa fie că din indiferenţă, fie că din lenevie, fie că din alte motive puţin serioase. Importanţa majoră a celor de suflet ziditoare exclude hotărât o asemenea atitudine, pentru a evita la timp adumbririle sumbre.

La început, părinţii sunt aceia care îl feresc pe copilul lor de cele rele. De la părinţi pornesc sfaturile necesare şi exemplele demne de urmat în aspect moral-creştinesc. Mama, tata, adesea şi buneii, îl deprind pe copil cu Biserica, îl fac să se mărturisească cât mai des, îi vorbesc despre prezenţa lui Dumnezeu între noi. Asemenea măsuri, aplicate cu iscusinţă şi suficientă străduinţă, duc treptat la transformarea obişnuinţei în necesitate conştientizată. E anume ceea ce mai târziu le ajută tinerilor să înfrunte cu mai multă uşurinţă ispitele şi greutăţile care le ies în cale. Aceasta va fi şi situaţia când ei, tinerii, se vor simţi bine pregătiţi pentru procesul de autoinstruire moral-creştinească, pe care e necesar să-l aplice fiecare vrednic creştin pe tot parcursul vieţii sale.

Dar care ar fi punctele de sprijin în ceea ce priveşte menţinerea sufletului în curăţenie? Mai întâi de toate, aceasta este lupta contra mândriei. E bine să ştie fiecare câtă stricăciune aduce sufletului mândria. Omul mândru e iubitor de sine şi îngâmfat, nevoie mare. E egoist şi invidios şi-i socoteşte de nimic, în raport cu dânsul, pe cei din jurul său. Cu obrăznicie îndrăzneşte să creadă că el însuşi este izvorul tuturor succeselor sale. Şi astfel greşeşte grozav, fiindcă într-adevăr absolut nimic nu se face în viaţa omenească fără voia şi puterea Domnului (Ps. 126, 1-2). Prin felul său de a fi, cel mândru se pomeneşte îndepărtat şi de semeni, şi de Dumnezeu. O asemenea situaţie e foarte gravă, dar de evitat se poate.

Sfatul creştinesc aici e următorul: nimeni să nu-şi atribuie merite exagerate la obţinerea succeselor frumoase, ci fiecare să recunoască că ele se datorează numai şi numai ajutorului primit de la Dumnezeu, iar persoana prin care succesele vin, să nu se creadă pe sine superioară faţă de alţii, ci cu bucurie să-i mulţumească Domnului că El a înzestrat-o cu darul de a fi lumii de folos. Avem în acest sens sfaturile atâtor părinţi duhovniceşti! Unul din ele e următorul: „…să deschizi front de luptă împotriva mândriei…, care ne desparte de Dumnezeu”[2].  Sunt cuvinte sfinte, să nu le punem la îndoială pentru nimic în lume!

Adesea cei tineri se pomenesc afectaţi de dorinţa întâietăţii, se rup în fel şi chip ca să fie anume ei primii în toate celea, fie că e vorba de o evidenţiere cu fapta, sau de o menţiune oarecare, sau de a fi servit cu ceva ş.a.m.d. La unii ca aceştia foarte devreme încearcă să prindă putere simţul egoismului, care nicidecum nu poate convieţui cu sentimentul dragostei faţă de aproapele. Cel egoist are sufletul încărcat şi de invidie, şi de ură, şi de nedreptate, şi de multe alte vicii. De dânsul nu se mai prinde nici modestia, nici sfiiciunea, el nu este capabil de a gândi şi judeca în mod obiectiv, pe când Domnul pune mare preţ pe asemenea calităţi, arătându-ne prin Sfintele Scripturi că îi iubeşte mult pe oamenii smeriţi, modeşti, retraşi şi că ei sunt aceia care vor primi la a doua judecată răsplata cea mare.

Iată ce le promite Dumnezeu: „Dar mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi” (Mt. 19, 27-30). Acelaşi sens îl aflăm şi în cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, redate de evanghelistul Luca: „Căci oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa” (14, 1-11). Hai, dar, să ne străduim să facem întocmai aşa, cum ne îndeamnă învăţătura creştinească, şi atunci vom trăi cu adevărat frumos, cu demnitate, vom fi creştini mărinimoşi. „Căci faptul de a trăi nu stă în puterea noastră, dar acela de a trăi frumos stă în puterea noastră”, ne povăţuieşte Părintele Sextus[3].

Totuşi, deloc nu e uşor să urmezi calea cea dreaptă, întru totul evitând poticnelile şi căderile, căci să greşeşti e lucru firesc pentru noi, păcătoşii. Piedicile de tot felul pot apărea şi pe neprins de veste, aşa încât uneori ţi s-ar părea că nu greşeşti cu nimic, dar apar diferite uneltiri din partea vrăjmaşului.

Noi, nicicând să nu ne lăsăm înşelaţi de cel răuvoitor şi răufăcător, ci sincer să ne căim de orice greşeală am face, oricât de neînsemnată ni s-ar părea ea să fie, cât mai des să ne mărturisim păcatele părintelui duhovnic ca să luăm dezlegare de ele şi cu conştiinţa trează să privim la tot ce se întâmplă cu noi. Acestea sunt arme puternice ale credinţei noastre, şi ne-ar sta bine să le folosim întru apărare nu doar ocazional, ci de fiecare dată când vom cădea în păcat. Ele, fiind noi căzuţi în păcate, oricând ne vor ajuta să ne ridicăm, deoarece sunt expresii ale gândirii creştineşti, bazate pe cuvântul divin. Citim în psalmii lui David: „Prin ce îşi va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale” (Ps. 118, 9). Să înţelegem, dar, bine că cuvintele dumnezeieşti ne dau putere de viaţă, ne fac să devenim tari din fire şi luminaţi la minte, adică aşa cum am fost zidiţi de Domnul. Iar acel care ne umple sufletul de beznă, adică diavolul, la auzul lor ne slăbeşte din strânsoarea lui, fiindcă nu le suferă. Şi atunci calea noastră se îndreaptă şi se luminează. Bună povaţă în acest sens avem şi de la Părintele Nil din Ancyra, care scrie într-o maximă în felul următor: „Să fie în gura ta psalm de rugăciune, căci atunci când e chemat, Dumnezeu îi pune pe fugă pe demoni”[4].  E o povaţă mereu binevenită pentru toate generaţiile de creştini, ca şi multe alte maxime de acest fel, create de părinţi duhovniceşti „ca instrumente pentru a inocula în om gânduri şi sentimente menite să ducă la schimbarea vieţii sale”[5].

Aşadar, instrumente bune avem, rămâne doar ca noi să ne înarmăm la timp cu ele şi să dorim într-adevăr a ne schimba viaţa în mai bine, şi atunci Bunul Dumnezeu le va rândui pe toate în folosul nostru. Venind cu pocăinţă la Dumnezeu, după săvârşirea faptelor rele, trebuie, totodată, şi să-I făgăduim că mai mult nu vom greşi. Astfel am da dovadă că toată voinţa ne-o orientăm spre cele bune, că ne dezicem de apucăturile nedemne ce le-am avut până acum. Însă să nu uităm şi de faptul, că făgăduinţele ce le facem urmează a fi onorate de noi. Eschivările nu ar aduce la nimic bun, ci doar ne-ar îndepărta de Domnul, căci El aşteaptă ca noi să ne conducem în viaţă de poveţele din Psalmi, iar aici scrie: „…împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale” (Ps. 49, 15). De vom trece nepăsători pe lângă asemenea cuvinte, ne-am putea pomeni înafara comuniunii cu Puterea divină, şi atunci osteneala noastră pentru suflet ar fi în zadar. Bun sprijin la îmbogăţirea sufletească ne sunt şi binecuvântările Domnului asupra a tot ce noi facem. Creştinul trebuie să ceară binecuvântare de la Dumnezeu înainte de începerea oricărui lucru. Ca să devină împreună cu Dumnezeu conlucrător la ceea ce urmează să înfăptuiască. Şi atunci lucrul îi va spori, i se vor îndeplini şi toate năzuinţele, şi de viaţă îndestulată va avea parte. Învăţătură de binecuvântare ne vine încă de la proorocul şi împăratul David, care scrie cu har dumnezeiesc: „Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvântează…”  (Ps. 66,1). Apoi, repetând cerinţa, ne arată că e necesar să fim insistenţi înaintea Domnului, cerându-I binecuvântări: „Binecuvântează-ne pe noi, Dumnezeule, Dumnezeul nostru. Binecuvântează-ne pe noi, Dumnezeule, şi să se teamă de Tine toate marginile pământului” (Ps. 66,6). Aici ni se descoperă de asemenea puterea cea mare a binecuvântării dumnezeieşti – de ea se vor înfricoşa toţi vrăjmaşii noştri, din toate cele patru părţi ale lumii. Şi vai de bieţii oameni atunci, când ei nu o voiesc, fiindcă se lipsesc de sprijinul lui Dumnezeu, după cum aflăm dintr-un alt verset de psalm: „…şi n-a voit binecuvântarea şi s-a îndepărtat de la el” (Ps. 108, 16). Triste urmări mai au loc atunci când, din nechibzuinţă, omul face un asemenea pas. Ne putem încredinţa de asta din cuvintele Părintelui Arsenie Boca: „…ei silesc pe Dumnezeu să se retragă din ocrotirea lor, şi aşa apare stricătorul, cât nu mai poţi scăpa de el. Şi pe mulţi îi mănâncă de vii”[6].

Pentru nespusa milostivire pe care o revarsă Dumnezeu asupra noastră, noi avem datoria să-I arătăm mare recunoştinţă. Ne obligă s-o facem morala creştină, căci trebuie să fim la nivelul fiinţelor superioare create de Domnul, după cum ne-a fost menirea de la început. De vom rămâne însă nerecunoscători, înseamnă că lăsăm loc în suflet pentru reîntoarcerea „stricătorului”, şi atunci nu vom mai fi conlucrători cu Dumnezeu la mântuirea ce ne-o dorim. Iar de vom urma pildelor ce vin de la David, ne-am pomeni în strălucirea virtuţii recunoştinţei. Că scrie psalmistul: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate binefacerile Lui” (Ps. 102, 2). Apoi, mai departe, ne face să înţelegem că e puţin doar să nu uităm de bunătatea lui Dumnezeu, ci pentru ea se cuvine şi multe laude să-I aducem Atot-creatorului: „Dumnezeul meu eşti Tu şi Te voi lăuda; Dumnezeul meu eşti Tu şi Te voi înălţa. Te voi lăuda că m-ai auzit şi ai fost mie spre mântuire” (Ps. 117, 28). Cu câtă nobleţe ar mai lumina sufletul creştinului recunoscător şi al aceluia care aduce laude lui Dumnezeu! Mai mult ca atât, şi facerile de bine ar porni ca un mănunchi de raze de la dânsul, fiindcă el ar fi gata cu toată fiinţa lui să facă voia Domnului, să facă ceea ce ne-a învăţat Mântuitorul prin pildele Sale de viaţă pământească. Ne încurajează la facerea de bine şi cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care atât de mult a fost preocupat de zidirea sufletească a lumii creştine. Iată-le: „Când facem binele, noi îl cinstim pe Dumnezeu”[7]; iar El ne răsplăteşte cu iertare de grelele noastre păcate. Aflăm asta de la Sfântul Ioan Scărarul: „După cum o singură scânteie, adesea, aprinde o mulţime de materie, astfel şi un bine şterge mulţimea de păcate”[8].

De aceea creştinii sunt îndemnaţi neîncetat să facă bine celor din jurul său. Toate acestea se cuvine ca fiecare creştin să le afle şi să înceapă a le urma încă din anii tinereţii, şi apoi să nu le neglijeze toată viaţa sa. Astfel, bogat în fapte bune, binecuvântate de Domnul, cu simţul recunoştinţei faţă de bunătatea lui Dumnezeu, smerit cu duhul, omul şi-ar trăi viaţa ca un adevărat creştin.

Binecuvântează-ne, Doamne, la o asemenea viaţă!

NOTE

---

[1] Maximele Părinţilor: sfaturi înţelepte pentru o viaţă creştină / Studiu introductiv şi traducere: Ioan I. Ică jr. – Sibiu: Deisis, 2010, p. 63.

[2] Paisie Aghioritul, cuviosul. Cuvinte duhovniceşti. Vol. V: Patimi şi virtuţi / Trad. Din limba. Greacă de Ieroschim  Ştefan Nuţescu; Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos. – Bucureşti: Evanghelismos, 2007, p. 55.

[3] Maximele… Op. Citată, p. 61.

[4] Ibidem, p. 179.

[5] Ibidem, p. 19.

[6] Arsenie Boca, protosinghel. Cuvinte vii / Părintele Arsenie Boca. – Ed. a 2-a, rev. – Deva: Charisma, 006, p. 262.

[7] Dicţionarul bubei-cuviinţe creştine: Antologie / alcătuită şi prefaţată de Pr. Dr. Gheorghe Paschia; Ediţie îngrijită, note şi indici de Pr. Al. Stănciulescu-Bârda. – Bârda: Cuget Românesc, 2010, p. 32.

[8] Ibidem, p. 32.