Header image

Părintele Justin Pârvu despre sărbătorirea Paștelui în temnițele comuniste

9:16, luni, 20 aprilie, 2020 | Cuvinte-cheie: ,

Eram cumva în afara noastră

În 1954, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ într-o mină de sare. Totul în acel timp se făcea după modelul sovietic, întreaga viaţă era după modelul sovietic: sărbătorile, muzica, totul. Chiar şi gardienii erau săturaţi de aceasta şi ne cereau nouă: „Hei, cântaţi-ne nişte cântece româneşti”. „Noi vrem să ştim despre viaţa românilor, noi suntem acasă”.

Jos, în mină, munceam cot la cot cu civilii, dar eram numiţi „Forţa specială de muncă”. Nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume, purtam numere 2121, 400 sau 200. Poţi să-ţi imaginezi aceasta? Noi deţinuţii eram împreună cu acei oameni, mineri civili, care încercau să ne arate nouă ce trebuie să facem şi să ne înveţe cum să ne descurcăm (nu ştiam nimic despre minerit). Securiştii, îmbrăcaţi în civil sau în uniforme, nu contează, erau tot agenţi de securitate, le-au spus muncitorilor ce lucrau cu noi că vor lucra cu condamnaţi extrem de periculoşi, cu criminali, şi că nu trebuie să vorbească cu deţinuţii mai mult decât este strict necesar, pentru că deveneau agresivi, chiar în stare de crimă. Am cărat acele unelte de metal foarte grele utilizate în mină. În mai puţin de o lună, acei civili au înţeles că acei criminali s-au comportat ciudat de paşnic. Au început să se adreseze nouă cu „profesore”, „domnule”, „părinte”. Apoi au început să se întrebe: „Ce poate fi aceasta? Ce fel de criminali sunt acei tipi?”

…A venit un an de totală şi veritabilă izolare. Am fost aşa de separaţi de lume că nu am putut şti când au fost Sfintele Paşti. În special la Aiud am fost derutaţi de un lucru: la ora 24:00 fix, biserica reformată a început să bată clopotele. Dar noi eram atenţi la biserica ortodoxă, ne-am ascuţit urechile să auzim acele clopote, ştiam că se trag clopotele.

Personal am fost unul din cei care făceau curse cu acele vagoane joase pe care le foloseau în mină să care minereu; aşa că slujba mea era în principal să merg mult. Mulţi dintre noi munceam împreună. Cum puteam să sărbă­torim Paştele? Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2:30. Acela a fost momentul când am intrat în ascensor, şi când cu toţii am început să facem zgomot. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, duhovnicească tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii, am cântat tot ceea ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată.

Când am intrat în ascensor am intrat cântând „Hristos a Înviat!”. Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pă­mânt, a continuat în ascensor şi la suprafaţă. Am intrat la duşuri cântând. După spălare ni se dădea ceai, dar atunci autorităţile ne-au încuiat în dormitoare două zile. După cele 2 zile, ne-au adunat pe toţi în faţa comandantului lagărului.

„Ştiţi de ce aţi fost încuiaţi, nu-i aşa? Când vă va intra în minte că sunteţi aici pentru reeducare? Când o să vă vină mintea la cap? Priviţi aici băieţi! Toate vieţile voastre sunt în mâinile noastre: suntem cei care decidem ce se va întâmpla cu voi. Şi am decis că voi nu sunteţi buni de nimic. Vă vom împuşca pe toţi. Acum, toţi preoţii în dreapta mea!” Acolo am fost 20 de preoţi, atât ortodocşi cât şi greco-catolici. Eu personal n-am ieşit, am stat împreună cu laicii.

Apoi, comandantul a început din nou: „Acum, uitaţi-vă bine la ei! Vedeţi! Aceştia sunt cei care vă învaţă ideile lor politice. Aceştia sunt criminalii care vă bagă în cap ideea de Dumnezeu. Eu nu ştiu de unde au luat preoţii ideea de Dumnezeu. Hei, voi! Îndrăzniţi să spuneţi că cre­deţi în Dumnezeu?! Oricine spune că crede în Dumnezeu să facă un pas în faţa mea, chiar acum!”

Ce puteam să fac? Nu am făcut pasul prima dată, dar acum trebuia să-l fac. Nu am avut curajul în acel mo­ment, dar mi-am spus mie că trebuia să spun ceea ce aşa era: credeam în Dumnezeu. Am păşit în faţă. Coman­dantul mă cunoştea foarte bine. „Hai, spune de unde eşti?” I-am spus de unde sunt şi m-a întrebat „Crezi cu adevărat că există Dumnezeu, nu-i aşa?” „Da” „Nu sunt mai mulţi decât tine? Hai să-i chemam pe toţi aici”. Şi au adunat toţi preoţii. Curtea lagărului era plină de gropi adânci şi pline cu apă. Superiorii ne-au alergat prin acele gropi timp de 2 ore. După aceea niciuna din acele gropi nu mai era plină de apă. Curtea a devenit ca o mlaştină murdară….

Sursa: https://www.atitudini.com/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com